Raportul Starea sănătăţii în Uniunea Europeană pe 2023 arată, la fel ca cele precedente, date statistice care ar fi trebuit să ridice puternice semnale de alarmă. România are cel mai mare număr de decese atît din cauze prevenibile, cît şi din cauze tratabile din întreaga Uniune Europeană. Speranţa de viaţă, mai arată raportul, este mult sub medie şi a treia cea mai scăzută dintre statele membre, la mică diferenţă de Letonia şi Bulgaria, deşi românii sînt europenii care cheltuiesc cel mai mult pentru sănătate. Şi toate acestea în condiţiile în care România alocă de la bugetul de stat pentru sănătate 6,5%.
Cu alte cuvinte, statul finanţează un sistem medical a cărui funcţionare nu se măsoară în vieţi salvate, ci în decese. Statul român finanţează, în fapt, moartea şi malpraxisul prin salariile uriaşe pe care medicii le încasează şi prin sumele alocate achiziţiilor masive însoţite de şpăgi pe măsură, o mică parte dintre acestea ajungînd în atenţia DNA.
Zilele aceasta, la Calafat un copil cu o tuse persistentă a murit fiindcă medicul de specialitate a preferat să dea indicaţii prin telefon medicului de gardă şi transportul băieţelului la Craiova a fost refuzat cînd starea acestuia s-a agravat. Tot recent, la Spitalul Judeaţean Târgovişte, o femeie aflată în vizită a decedat în salonul unde erau internaţi nepoţii ei fiindcă nimeni nu i-a acordat primul ajutor. În mai, o femeie din Caracal a murit la Craiova după ce i s-a făcut greşit o banală endoscopie. Tineri şi bătrîni decedaţi fiindcă au fost plimbaţi între spitale, pacienţi decedaţi pe holurile spitalelor fiindcă au fost lăsaţi să aştepte chiar şi 16 ore pentru a fi văzuţi de un medic, ultimul caz cutremurător fiind în urmă cu doar două luni, femei care nasc în stradă fiindcă nu sînt primite în spital, copii morţi acasă fiindcă li s-au pus diagnostice greşite şi li s-a refuzat internarea, pacienţi morţi fiindcă li s-a refuzat transferul în alte unităţi spitaliceşti mai bine dotate, cum s-a întîmplat la finele anului trecut în Satu Mare, gravide decedate după ce au fost lăsate să se chinuie ore în şir fără asistenţă, cum s-a întîmplat la Bacău şi Sibiu în urmă cu trei luni, copii decedaţi în spitale fiindcă au fost consultaţi în bătaie de joc, cum s-a întîmplat la Timişoara acum o lună, chiar şi cadre medicale decedate fiindcă nu au primit asistenţă medicală corectă din partea colegilor de breaslă, cum s-a întîmplat la Târgovişte anul acesta, acestea fiind doar o infimă parte din şirul de tragedii întîmplate în spitalele româneşti urmare cinismului, incompetenţei, ticăloşiei unor medici.
Şi vorbim doar despre cazurile asupra cărora presa şi-a îndreptat atenţia, însă nu cred că mai există român să nu fi auzit de la vreun apropiat despre alte cazuri similare rămase necunoscute opiniei publice. Fiindcă de ani de zile decesele suspecte în spitale nu mai pot fi privite ca nişte excepţii, ci vorbim deja despre un fenomen generalizat, sistemic, regăsit în toate unităţile spitaliceşti din ţara asta, chiar şi în cele private. N-am mai adus în discuţie decesele din pandemie, România ocupînd atunci primul loc în lume la rata mortalităţii, şi nici Colectivul, s-a scris destul. Reamintesc doar că din 2020 până în 2022 au avut loc 11 incendii în spitale soldate cu 45 de oameni morţi. Nu numai că nici un vinovat nu există pînă astăzi, dar medicii care şi-au închis pacienţii sub cheie, aceştia arzînd ulterior de vii fără vreo şansă, şi apoi şi-au văzut liniştiţi de distracţiile lor cu asistentele au fost scoşi de presă eroi, deşi acum ar fi trebuit să se afle în puşcărie.
Nu ştiu să existe în prezent vreo statistică oficială cu privire la cazurile de malpraxis şi la decesele din spitale, deşi ar fi trebuit să le vedem pe website-ul Colegiului Medicilor sau al Ministerului Sănătăţii. Presa este singura sursă de informare în această privinţă.
În aprilie, cînd a izbucnit scandalul de la Spitalul Sfântul Pantelimon, Rafila promitea: „O să facem şi o statistică să vedem dacă au existat acolo sau la alte spitale şi acumulări de cazuri, adică de decese pe perioade mai scurte de timp. Eu, fără să fiu specialist în Terapie Intensivă, pot să vă spun că şi în pandemie şi în cazul sezoanelor de viroze respiratorii există anumite săptămâni când, la nivel naţional, se înregistrează un număr mai mare de decese, dar o să vedem la acest spital şi putem eventual comparativ să vedem cu alte spitale de urgenţă, că trebuie să compari acelaşi tip de spital.” A văzut cineva vreo astfel de statistică prezentată ulterior de Rafila? Eu nu.
Ancheta de la Spitalul Sfântul Pantelimon a scos acum la lumină o mică, minusculă parte din putrefacţia sistemului medical românesc. Cutremurătoare, aşa este, însă dacă am fi privit cu mai multă atenţie de-a lungul timpului şi mai ales în pandemie, ar fi trebuit să nu ne mai surprindă astăzi faptul că poate exista şi crimă cu premeditare în spitale.
Şi ceea ce mă revoltă cu adevărat acum este afirmaţia fluturată de toţi cei din presă şi din sistemul medical: să nu condamnăm întreg corpul medical pentru o excepţie.
Ba da, să-l condamnăm. Sonor, feroce, cu toată furia de care sîntem în stare, fiindcă ticăloşia, aşa cum am văzut din miile de cazuri apărute în spaţiul public, din zecile de mii de experienţe personale ale românilor, nu este insulară. Şi nu are nici un pic de relevanţă faptul că există medici profesionişti, dedicaţi, oneşti, dacă întreg sistemul e copleşit de cadre medicale abrutizate, incompetente, lipsite de empatie şi de compasiune. Iar medicii şi asistentele şi infirmierele care îşi fac treaba nu sînt cu nimic mai prejos decît colegii de breaslă atîta vreme cît se bălăcesc orbi, surzi şi muţi în complicităţi împreună cu cei ticăloşi, împreună cu conducerile politizate ale unităţilor medicale, împreună cu corupţii, şpăgarii şi criminalii din sistem.
De altfel, denunţurile de la Spitalul Sfântul Pantelimon n-au venit urmare vreunei mustrări de conştiinţă sau din prea multă preocupare pentru sănătatea pacienţilor, ci din frica de puşcărie, aşa cum vedem clar din stenograme. Tot din frica de puşcărie dozele erau mărite la loc după ce doctoriţele plecau de lîngă pacienţi. Şi am serioase rezerve asupra faptului că cele două inculpate ar fi inventat ele apa caldă şi scăderea dozei de noradrenalină sau înlocuirea cu ser fiziologic, aşa încît nu este exclus să aflăm, într-o bună zi, că ratele ridicate de mortalitate din alte ATI ar putea avea aceeaşi cauză.
Sistemul medical, în întregul lui, este bolnav, este plin de plăgi purulente în care colcăie viermii. Dacă şi acum dăm cu fond de ten peste leziuni, dacă şi acum tragem perdele peste acest adevăr dureros şi refuzăm să vedem că nu există doar cazuri izolate, există o putrefacţie generalizată, alimentată de complicităţi, de corupţie, de tăcere şi de interese de găşti, să nu ne aşteptăm la un viitor diferit de prezentul înecat în malpraxis şi decese.
În pandemie i-am dumnezeit pe medici şi am acceptat instaurarea unei adevărate dictaturi medicale. E timpul să-i dezdumnezeim şi să ne reamintim că medicii sînt nişte simpli oameni, cu bunele şi relele lor. E timpul să ne reamintim că mulţi dintre au trecut prin facultate şi prin rezidenţiate ca gîştele prin apă, că cei cu adevărat buni au ales în majoritate să plece spre alte zări, scîrbiţi de sistemul în care au fost nevoiţi să lucreze, scîrbiţi de pilăraia politică din spitale, scîrbiţi de incompetenţa şi nesimţirea colegilor de breaslă. E timpul să ne tratăm sistemul medical prin legislaţie şi prin dialoguri deschise şi curajoase, prin sancţiuni ferme şi, în general, cu toate medicamentele societale pe care le avem la dispoziţie.
