Incidentul de la Colegiul Tehnic “Dimitrie Leonida” a ţinut trei zile bune paginile ziarelor şi jurnalele de ştiri, însă, ca de fiecare dată în astfel de situaţii cu potenţial tabloid, ştiriştii, jurnaliştii şi autointitulaţii analişti au ignorat fondul problemei. Pe scurt, în caz că telecomanda dumneavoastră n-a avut baterii sau pur şi simplu faceţi parte din categoria celor care se uită doar la show-urile de divertisment, un elev al colegiului a pulverizant un spray iritant-lacrimogen asupra unor colegi. Un fapt senzaţional pentru media, un fapt banal pentru multe dintre liceele ţării, confruntate constant cu situaţii de conflict, mai mult sau mai puţin periculos, între elevi. De altfel, presa a relatat nu o dată situaţii similare cu cel petrecut în 13 februarie la “Dimitrie Leonida”.
Ok, veţi spune, şi? Păi, să luăm pe rînd toate problemele de fond grave care pot fi constatate dacă ne aplecăm cu ceva mai multă atenţie asupra incidentului.
Securitatea cetăţeanului şi, în particular, securitatea elevului, doar o poveste pe hîrtiile autorităţilor.
Din relatările tatălui acelui tînăr de 15 ani şi din confirmările martorilor am aflat că spray-ul iritant-lacrimogen – nu paralizant, aşa cum media s-a încăpăţînat să îl numească – provine chiar de la părinte, elevul fiind supus în mod repetat bullying-ului verbal şi fizic. Incientul de zilele trecute a pornit tocmai de la o astfel de situaţie, adolescentul încercînd astfel să se apere de pumnii şi picioarele unor colegi.
Atunci cînd un părinte nu mai găseşte o altă soluţie decît un spray lacrimogen pentru a-şi proteja copilul la şcoală, adică în acea instituţie care are obligaţia nu numai să educe elevii, dar să îi ţină şi în siguranţă cît timp se află acolo, atunci este un semnal serios că ne aflăm într-o situaţie gravă în materie de securitate şcolară, mai ales că incidentul nu a fost singular, părinţii elevilor din Colegiul Tehnic ”Dimitrie Leonida” afirmînd că situaţii violente au loc frecvent în această şcoală. Frecvent. Iar dacă violenţa s-ar regăsi doar într-o singură unitate de învăţămînt, am putea gîndi că este o problemă rezolvabilă, însă fenomenul a devenit sistemic, s-a cronicizat la nivelul sistemului şi pseudosoluţiile găsite de autorităţi sînt frecţii la picior de lemn.
Paza în şcoli, bunăoară, asigurată prin contracte ultrababane cu firme de casă. Bani grămadă aruncaţi pe fereastră pentru nimic, Legea nr. 333 din 2003 nepermiţînd personalului de pază să facă altceva decît să stea cu ochiul pe bunurile şcolii, să închidă şi să deschidă uşi, să pîndească hoţi, atît şi nimic mai mult. Iar pentru ca povestea cu paza în şcoli să fie tristă pînă la capăt, paznicii trimişi de firme în unităţile de învăţămînt sînt în majoritate pensionari neputincioşi sau tăntici dolofane pe care elevii de liceu nu îi iau niciodată în serios.
Şi fiindcă sistemul de asigurare a pazei în şcoli şi-a dovedit din plin ineficienţa de-a lungul anilor, în 2020 a apărut Poliţia Siguranţă Şcolară, o structură a Poliţiei Naţionale cu aproape 300 de angajaţi poliţişti de ordine publică, rutieri, antidrog, poliţişti locali, jandarmi şi psihologi, a cărei unică menire este, în scripte, securitatea elevilor şi cadrelor didactice prin prevenţie şi combatere, incluzînd aici nu numai problemele grave cu care se confruntă unităţile de învăţămînt, precum traficul şi consumul de droguri, tîlhăriile, violurile, sinuciderile, dar şi bullying-ul. Alţi bani grămadă, altă distracţie fără rost. Unde a fost, din 2020 pînă acum, Poliţia Siguranţă Şcolară în cazul acestui liceu în care violenţa se pare că e la ordinea zilei? Unde e această Poliţie în cazul tuturor situaţiilor similare care irump săptămînal în media?
Soluţiile reale, dacă se doreşte a fi găsite şi aplicate, sunt simple şi nu implică nici şuvoaie de parale aruncate spre firmele private de pază, nici sute de cadre ale Ministerului de Interne dislocate de la misiunile lor principale, în condiţiile în care ministerul plînge cu lacrimi de crocodil că nu are suficienţi oameni pentru a-şi desfăşura măcar decent activitatea. Bunăoară, pentru accesul în şcoli este suficient un sistem pe bază de cartele, ocazie cu care se poate face şi prezenţa elevului, dar se poate şi monitoriza chiulul, iar în materie de securitate a elevilor şi cadrelor didactice este suficientă înfiinţarea unui post de responsabil de securitate în organigrama unităţii de învăţămînt, remunerat cît de cît decent, ale cărui atribuţii să fie stabilite printr-un act normativ gen ordonaţă de guvern, postul fiind obligatoriu ocupat de persoane cu experienţă precum foşti poliţişti sau foşti jandarmi care să aibă posibilitatea să intervină rapid şi eficient în situaţiile tensionate din şcoli şi să ştie să conlucreze cu instituţiile în cazurile infracţionale. Pepineră de foste astfel de cadre există, slavă Domnului.
Revenind la povestea elevului de 15 ani, faptul că un copil ajunge să înveţe de mic că statul nu îl apără, drept pentru care trebuie să se apere singur prin orice mijloace, acest lucru ar trebui să dea de gîndit serios autorităţilor noastre şi mai ales conducerilor şcolilor care şi-au făcut o misiune din a se spăla rapid şi senin pe mîini de orice fel de responsabilitate educaţională alta decît cea vizînd strict predarea materiei şcolare.
Răspundere după cum bate vîntul.
Adolescentului i s-a deschis dosar penal pentru “tulburarea ordinii şi liniştii publice”, “portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase” şi “lovire sau alte violenţe”, fiind pus 60 de zile sub control judiciar. Tinerii care l-au lovit şi de care acesta a trebuit să se apere s-au ales cu nota 2 la purtare, sancţiune aplicată rapid otova tuturor celor care fie l-au bătut pe tînăr, fie doar au chibiţat, ca să se închidă gura presei, iar dacă aceştia nu vor mai fi implicaţi în alte astfel de situaţii, conducerea şcolii ar putea reveni şi tinerii ar scăpa şi fără nota la purtare scăzută.
Cu alte cuvinte, cel bătut cu pumnii şi picioarele poate face şi puşcărie, iar agresorii scapă ca nişte flori, nepedepsiţi, aşa încît oricînd vor mai dori să mai bată un coleg, o vor face bine mersi fiindcă ştiu că nu păţesc nimic. De ce aceştia nu se regăsesc cu nume şi prenume şi acuze în dosarul deschis la parchet, doar procurorii pot oferi o explicaţie.
De asemenea, este de neînţeles de ce astfel de situaţii nu conduc automat la demiterea conducerii unităţii de învăţămînt în cauză şi de ce nimeni din rîndul cadrelor didactice nu răspunde efectiv pentru ceea ce se întîmplă grav în ograda lui. Poate şi aici ar trebui regîndite nişte prevederi legislative, astfel încît să existe sancţiuni reale la nivelul cadrelor didactice şi al managerilor de şcoli care nu îşi fac treaba atunci cînd există o repetabilitate vizibilă a unor probleme serioase în aria lor de responsabilitate.
Halucinantul dezmăţ al forţelor de intervenţie.
M-am frecat de cîteva ori la ochi aflînd ce forţe au fost trimise la faţa locului: 8 autospeciale SMURD, 4 ambulanțe, CBRN, 2 autospeciale pentru victime multiple, 2 autospeciale de stingere cu modul de prim-ajutor şi vreo 20 de maşini de poliţie care au blocat complet zona. Halucinant. Aberant. Dement. O revăsare isterică de maşini şi oameni în uniformă pentru ce?
Am luat în plin, de la distanţă mică, gazele lacrimogene ale jandarmeriei la 10 august. În afară de usturimea ochilor şi a traheei, nimic altceva nu se întîmplă unei persoane care se confruntă cu aşa ceva. În cazul liceenilor de la Colegiul Tehnic “Dimitrie Leonida”, spray-ul folosit nici măcar nu a fost unul profesional, ci din cele care se pot cumpăra la magazinul din colţ, singurele efecte serioase fiind iritarea ochilor şi a căilor respiratorii. A nu se înţelege că nu am toată compasiunea pentru acei adolescenţi, mai ales că am trecut prin aşa ceva. Mai mult, o parte din spray a fost pulverizat în aer liber, în afara clădirii, restul rămas fiind pulverizat în interior.
Revenind, pentru un spray iritant-lacrimogen, Faraonul Arafat, cel care a construit un sistem de urgenţă cu sumedenie de probleme majore de funcţionalitate, a considerat de cuviinţă să disloce de la urgenţele reale şi să trimită la acel liceu 8 (!!!) autospeciale SMURD pe care oricum nu există cadre medicale, doar pompieri care nu au dreptul să facă nici măcar o injecţie, nu au dreptul să execute nici o manevră medicală, nici măcar să dea cu un unguent pe ochi copiilor sau cel puţin să-i spele olecuţă, nimic în afară de resuscitări, ceea ce nici pe departe nu era cazul în situaţia de la Colegiu. Şi tot el a trimis şi echipa CBRN (!!!), ale cărui atribuţii nu au nici în clin şi nici în mînecă cu pulverizările de spray-uri lacrimogene în şcoli, pe maidane sau pe Marte, precum şi 2 (!!!) autospeciale pentru victime multiple care, în fapt, au fost achiziţionate pentru cazuri grave precum accidentele, incendiile şi alte asemenea incidente serioase cu victime multiple. Doar norocul face că probabil nu a fost nevoie de aceste două maşini de intervenţie în altă parte. Culmea aberaţiei, dacă pot spune aşa, este însă trimiterea autospecialelor de stingere (!!!), deşi nimic nu ardea, nici măcar ţigările elevilor, pitite iute la vederea profesorilor şi poliţiştilor. Din cele 4 salvări (!!!), una sau maximum două s-ar fi justificat, nu mai mult. Seria delirantă se încheie cu cohorta (!!!) de maşini de poliţie care nu au făcut nimic altceva decît să blocheze complet traficul în zonă, de parcă ar fi avut loc un atentat cu bombă sau cine ştie de pulverizare de antrax pe holurile şcolii. Şi chiar mă întreb de ce Arafat n-a ordonat să vină şi niscai macarale, că poate se suia vreun elev pe acoperiş, plus mascaţii de la SIAS, să coboare demonstrativ în rapel, ca să fie treaba oablă pînă la capăt.
În orice ţară normală, una care nu are un Faraon al urgenţelor cu din ce în ce mai vizibile probleme de echilibru psihic şi cu o foame iraţională de publicitate, la liceu ar fi sosit o singură ambulanţă, medicul ar fi consultat frumos elevii afectaţi, le-ar fi făcut recomandările de rigoare părinţilor şi totul s-ar fi petrecut în parametri de decenţă şi utilizare chibzută a resurselor instituţionale. În orice ţară normală, presa şi opinia publică ar fi reacţionat cu revoltă la vederea unui asemenea dezmăţ de forţe de intervenţie complet nejustificate şi ar fi întrebat cu aceeaşi revoltă cît a costat toată acestă distracţie. În orice ţară normală, cel sau cei care au decis dislocarea unor asemenea forţe ar fi plătit atît cu funcţia, cît şi cu bani din buzunarul propriu paguba creată bugetului. De altfel, dacă Arafat nu făcea atîta spectacol, hămesit după imagine, cazul de la Colegiul Tehnic “Dimitrie Leonida” ar fi trecut ca o simplă ştire, aşa cum au trecut zecile de astfel de cazuri identice în presă de-a lungul anilor, fără ca un liceu întreg să ajungă să fie realmente traumatizat de prezenţa atîtor uniforme şi de tensiunea indusă de cadrele didactice depăşite de situaţie.
Şi pentru că orice colivă are o bomboană, aberaţia de mai sus a continuat, ca-ntr-un film cu idioţi, cu luarea cu japca a 25 de elevi din şcoală, fără ca părinţii să fie informaţi de către conducere, şi transportarea acestora la două mari spitale din capitală: Spitalul “Grigore Alexandrescu” şi Spitalul “Marie Curie”. Conform medicilor, toţi au venit cu “simptomatologie uşoară şi moderată post expunere la o substanţă iritantă” şi “au prezentat semne de iritaţie respiratorie, cu tuse, cu ochii înlăcrimaţi”. Toate aceste simptome ar fi putut fi bine mersi constatate şi tratate în incinta şcolii de către un medic. De altfel, tinerii au fost ţinuţi scurt timp în spitale, apoi au fost trimişi acasă.
Cu alte cuvinte, două spitale de copii unde există cazuri seriose şi grave de micuţi pacienţi cu probleme şi unde de multe ori locurile nu sînt suficiente şi nici cadrele medicale nu fac mereu faţă, au fost efectiv sufocate timp de cîteva ore, absolut inutil, fiindcă aşa au vrut muşchii lui Arafat. Muşchii lui Rafila, care ar fi trebuit să ia atitudine, nu s-au văzut fiindcă nu există.
În loc de încheiere, cazul de la Colegiul Tehnic “Dimitrie Leonida” devoalează o mică parte din situaţia tragică generală în care a ajuns societatea românească şi care are toate componentele unui drum falimentar: insecuritate personală şi colectivă, violenţă şi justiţiarism, isterie decizională, incompetenţă, nepăsare, resurse abuziv gestionate şi ce mai vreţi. Un drum falimentar pentru care nimeni nu a răspuns, nu răspunde şi nici nu pare că va răspunde prea curînd.
