9 mai. Ziua în care, acum 74 de ani, ministrul de externe francez Robert Schuman a lansat declaraţia care-i poartă numele şi care propunea crearea unei comunităţi europene supranaţionale. Adică ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană.
Acum 27 de ani, cu mult timp înainte de a fi acceptat, ca român, împreună cu toți concetățenii mei, în acest club select al vechiului continent, am fost invitat la Bruxelles, să aflu cam cum stă treaba cu acel Eldorado către care ne îndreptam, vrând, nevrând, târâş-grăpiş, mai mult traşi decât prin forţe proprii.
Recunosc, şi pentru mine, atunci, UE era o noţiune abstractă. Ştiam detaliile „tehnice”, dar habar n-aveam cu ce se mănâncă. Ba chiar era iritant modul în care eram împinşi să devenim „europeni”, de parcă România s-ar fi aflat în tot acest timp undeva prin stepele Asiei.
Desigur, pentru cei mai mulţi, Uniunea continuă să fie o sintagmă fără fond. Pentru alţii, o sperietoare. Mulți o privesc ca pe o nouă Înaltă Poartă.
Unii au profitat şi au invadat pieţele din oraşele comunităţii, cu mâinile-ntinse. Alţii au ales să muncească acolo. Mai toţi, însă mai ales liderii, nu se gândesc decât la ce au de câştigat de pe urma existenţei suprastructurii statale. Sau de la atacarea ei, dacă sunt în tabăra cu mai mulți fani suveraniști ultraconservatori. Prea puţini văd dincolo de formă, de instituţii, de beneficiile imediate (evident, materiale).
Dacă, însă, încerci să treci de aspectul oficial, „super-guvernamental“ şi (prea) birocratic, reuşeşti să întrevezi o construcţie grandioasă, fantastică şi de necrezut pentru cei care au trăit războaiele mondiale ale secolului trecut.
Sigur că pentru cei mai mulţi, preocupaţi exclusiv de izolarea atât de liniştitoare între cei patru pereţi ai locuinței lor, ideea de „casă comună“ este nu numai vagă, ci şi înfricoşătoare.
Românii se îndreaptă spre o societate a izolaţilor, a însinguraţilor, a insulelor. De 35 de ani suntem mici corăbii purtate în derivă de vânturi puternice care ba ne îndepărtează, ba ne ciocnesc violent, cu rezultate tragice. Cel mai bine ne este acasă, un atât de fals acasă, care poate dispărea ca un fum la o mică zguduitură a pământului sau la o revărsare de ape…
Ieşirea printre ceilalţi devine o aventură pe care cei mai mulţi o privesc cu groază. Ne-am şablonizat cuvintele şi gesturile pentru ca interacţiunile dintre noi să fie cât mai lipsite de fricţiuni. Mergem pe străzi cu privirile în jos şi nu mai avem nici curajul de a întreba pe cineva unde e stația de autobuz…
Occidentul a înţeles ceva din istoria sa. Că nimeni nu reuşeşte de unul singur. Şi, de 74 de ani, se străduieşte să construiască ceva în comun. Pornită mai întâi ca o formulă de a evita războaiele, Comunitatea, ulterior Uniunea Europeană, a luat-o înaintea timpurilor şi a reuşit să devină unica alternativă viabilă la tendinţa de fragmentare şi alienare a societăţii umane.
Sigur, nu sunt un naiv să cred că, rapid, ceea ce a fost construit din voinţa exclusiv politică şi din interese economice ale ţărilor europene va duce şi la schimbarea mentalităţilor membrilor societăţilor lor.
Dar este începutul unui proces care inversează tendinţa istorică. Şi oamenii, aşa cum îi ştim, sunt capabili de delăsare cutremurătoare sau de mobilizare superioară în momentul în care ajung să creadă în ceva. Liderii, oricât ar părea de ciudat unora, nu sunt cei care oferă mulţimii ceea ce aşteaptă, ci cei care dau oamenilor idealuri în care să creadă.
UE e departe de perfecțiune. Mulți o consideră o construcție greoaie, incoerentă pe alocuri, dornică de ultrareglementare, grăbită deseori. Ei uită că are doar 74 de ani. Uitați-vă la SUA, ceva mai ”bătrână”. Câte diferențe între statele compenente, câte probleme rămase nerezolvate de secole. Cât Trump.
Chiar își imaginează cineva că a pune la aceeași masă, în aceeași casă oameni care până mai ieri se băteau pe tacâmuri sau pe bucata mai mare de pâine e o misiune ușoară?
Nu există diferenţe culturale. Cel puţin, nu în sensul dat de ultranaţionalişti. Există complementarităţi culturale. Numai proştii nu-l pot citi pe Goethe pentru că l-au citit pe Camus, sau nu se pot bucura în faţa unui tablou de Van Gogh pentru că au simţit că trăiesc privind o pânză de Leonardo da Vinci.
Cine crede că nu poate asculta muzica lui Beethoven pentru că a existat şi Verdi? Nimeni nu ni-l poate fura pe Brâncuşi. Nici pe Eminescu. Nici pe Enescu. Putem să-i oferim noi, ca oameni europeni ce suntem, fraţilor noştri de pe bătrânul continent. Să-i învăţăm să-i iubească ca şi când ar fi şi ai lor. Şi sunt şi ai lor, aşa cum sunt ai noştri Michelangelo, Kundera, Degas, Van Eyck, Ady Endre, Picasso.
Trebuie doar să ştim să ne bucurăm de ei. Şi asta o putem face doar împreună, nu ascunşi în spatele perdelelor noastre din ce în ce mai mate şi mai costisitoare.
Istoria ne arată clar că omenirea a progresat, a evoluat, coagulându-se, nu fragmentându-se. De la primitivii ieșiți din grote. la primele așezări tribale, la comunițile din ce în ce mai mari, până la statele naționale, oamenii au simțit nevoia să fie împreună, cu reguli, idealuri, valori și strategii comune.
Cine nu înțelege asta, înseamnă că tânjește după trecutul „glorios”, în care puteai muri pentru că vorbeai o altă limbă, aveai o altă culoare a pielii, mâncai sarmale în loc de pizza și te adăposteai de soare la umbra unui copac pe care-l râvnea altcineva.
