9.6 C
București
vineri, 1 martie, 2024
Google search engine
EDITORIALViața între Scila și Caribda. Între corectitudinea politică și tentația inocenței.

Viața între Scila și Caribda. Între corectitudinea politică și tentația inocenței.

În mitologia greacă, Scila şi Caribda sunt doi monştri pe care-i menţionează şi Homer când povesteşte despre călătoria lui Ulise. Scila este fiica nimfei Crateis, este fioroasă şi poartă un brâu făcut din ţeste de câini. Caribda este fiica lui Poseidon, zeul mării, şi a Geei, zeiţa pământului. Ea lenevește ascunsă sub un smochin, înghite de trei ori pe zi apa din strâmtoare şi o varsă apoi la loc în mare, provocând vârtejul atât de periculos pentru navigație.  Homer ne spune că Ulise, regele insulei Itaca, ajuns să străbată Strâmtoarea Messina şi trebuie să decidă dacă va trece mai aproape de Scila sau de Caribda. Gândindu-se că navigarea prin dreptul Caribdei ar putea fi un dezastru Ulise decide să treacă aproape de Scila, unde crede că va fi mai ușor. Cu alte cuvinte, Ulise face ceea ce facem şi noi în mai toate situaţiile de viaţă: alege răul mai mic.

Problema se naște atunci când nu poți alege. Fiindcă ambele opțiuni sunt la fel de rele și pierzătoare.

Zilele trecute mi-a căzut sub ochi o notație a unei tinere absolvente de arte plastice din România. Domnișoare cu pricina, cuprinsă, cred, de tristețe, nota: ”Trăim pe repede-nainte, aşa ştim să trăim azi. Lumea aleargă zilnic şi uită să se oprească măcar o clipă ca să privească în jur. Mulţi oameni trec pe stradă şi nu văd nimic, trec pe lângă alţi oameni şi nu-i remarcă. Trăim haotic, facem multe şi de fapt nu facem nimic. Azi existăm mai mult ca entităţi virtuale decât ca fiinţe biologice, interacţionăm dinamic pe reţele on-line, dar în viaţa reală abia mai schimbăm două vorbe. Adevărul e că ne robotizăm zilnic, devenim tot mai dependenţi de aparate care fac totul în locul nostru şi ne lăsăm complet absorbiţi de acestea. Existăm fizic, dar nu şi mental, de aceea ne scapă din vedere tot mai mult din ce se întâmplă în lume, ne conformăm şi nu vrem neapărat să mai schimbăm prea multe”.

Cu siguranță că, la un anumit nivel al cunoașterii, asta este viața – tristă -, a celor mai mulți dintre tinerii sensibili ai planetei…

Însă grăbiți, prinși în tumultul vieții și devenirii, nu au timp să observe cum încet-încet, se apropie, asemeni lui Ulise, de adevăratele pericole. Scila și Caribda vieților lor…

Poate că unul ca mine, care nu reprezint aproape nimic în contextul ”analizei” care se face astăzi pe toate posturile tv sau în media, este greu de crezut. Mai ales că ”analizatorii” de azi, în cea mai mare parte, își fundamentează analizele – într-o limbă românească mai mult sau mai puțin chinuită -, doar pe bugetele și stipendiile pe care le primesc, prin metoda cea mai simplă prin care își pot împlini ”carierele” lor, care oricum nu contează.

De aceea mi-am propus în acest text, să aduc în fața celor ce citesc, opiniile a două dintre marile personalități ale culturii Universale,  artiști și gânditori de o inestimabilă valoare.

 Unul este Andrei Șerban -celebru regizor de teatru și de operă român-american, profesor de artă teatrală la mai multe universități americane, fost profesor de artă teatrală la Columbia University School of Arts timp de aproape trei decenii.

Celălalt este Pascal Bruckner – un romancier filosof și eseist francez. A fost profesor invitat al universității californiene Saint-Diego, profesor la Institutul de Studii politice din Paris, colaborator al cotidianului Le Nouvel Observateur și, în prezent, al ziarului Le Monde. 

Mă voi feri să comentez pasajele din interviurile citate, tocmai pentru a nu atenua și a nu împiedica cititorii să judece cu propria lor minte cuvintele acestora. Adică nu voi face asta, tocmai fiindcă dacă aș face-o, s-ar putea confunda cu intensa activitate a establishmenturilor politice de azi, aceea de a împiedica oamenii să gândească nefiind influențați. 

”Corectitudinea politică este un fel de icter galben al Americii”, a declarat Andrei Șerban într-un interviu, acordat dnei Eugenia Vodă. “Am fost chemați noi, profesorii de la Școala de Actorie, în care eu eram șeful Școlii de Actorie, și ni s-a spus că trebuie să facem o comisie în care să angajăm un profesor nou, pentru că cineva se pensionase, și rămânea un loc liber. Eram cinci – șase profesori. Ne-a spus decăneasa Școlii de Artă ca suntem prea mulți profesori albi, prea mulți profesori barbați heterosexuali și este de dorit să luăm un nou cadru didactic, de preferință o femeie de culoare, care, dacă este gay, este foarte bine, iar, dacă este un barbat, de preferință sa fie portorican sau de culoare, “sigur nu poate fi cineva cum ești tu, Andrei”, mi s-a spus, “care ești un bărbat care a fost căsătorit, care ești heterosexual și care ai copii”. 

Eugenia Vodă l-a întrebat pe Andrei Șerban: “Nu-I o glumă?”. “Nu-I o glumă”, a asigurat-o invitatul sau. “și-atunci am întrebat: dacă din toți candidații se întâmplă ca acela care este de departe cel mai pregătit să-i instruiască pe acești studenți care cheltuie o groază de bani sa vină să învețe, este un alb, cu familie, este căsătorit? Și mi s-a răspuns: “Nu. Nu-l puteți lua pe acest om”. Era o discuție de principiu, nu aveam pe nimeni pregătit pentru acest post. După care s-a adeverit că cineva care era foarte, foarte bun, nu a fost luat și a fost luat altcineva, care era o persoană gay, de culoare. Asta a fost deja un punct în care am simțit că iau o decizie contra voinței mele și că sunt necinstiți și că eu sunt șeful comisiei și că eu accept ceva pentru că mi se spune, pentru că mi se ordonă. Ma simțeam iar in comunism”.

Andrei Șerban mai descrie și momentul admiterii la celebra universitate americană Columbia.

 ”Aveam admitere pentru studenți, unde veneau tineri din toata lumea, nu doar din California și nu doar din America. Erau cam zece pe loc. Într-o audiție vine un transsexual, un baiat care a decis să devină fată. Îl întreb ce-a pregătit și-mi răspunde că a pregatit monologul Julietei. Julieta este o fata de 14 ani, puritatea întruchipată, era imposibil pentru mine să cred că acest băiat care a devenit fată acum trei ani poate fi Julieta.  Putea să încerce alte roluri. Și l-am intrebat: “Altceva nu ai decât Julieta?” și-a zis “Nu. Vă deranjeaza?” Imediat a simțit că am îndoieli. I-am răspuns: “Nu mă deranjează, dar nu știu cum aș putea crede ca tu ești Julieta”. A spus monologul și, după ce a ieșit, restul comisiei care era lângă mine a început să mă blameze că de ce nu pot eu să cred că el poate fi Julieta. “Pentru că nu pot să cred”, le-am raspuns eu, “nu pot să cred că el poate juca Julieta și nu pot să cred că, daca el vine student la Columbia, eu voi putea sa lucrez cu acest băiat care a devenit fată de trei ani de zile și să-l invăț să fie Julieta. Nu pot, aș fi necinstit față de mine însumi, dacă fac asta. Mi-am oferit demisia și-am plecat”, a declarat uriașul om de cultură român, Andrei Șerban. 

Aici putem adăuga, pentru o mai bună înțelegere ”amănuntul” că Președintele Camerei Reprezentanților din SUA, Nancy Pelosi, a propus ca în instituție să nu se mai folosească cuvinte precum „mamă”, „tată”, „fiu”, „fiică”, „mătușă”, „unchi”, pentru a reprezenta toate „identitățile de gen”,în schimb, distinsa politiciană americană propune să se accepte doar formulările neutre „părinte”, „copil”, „rudă”. No comment.

„Tentația inocenței”, este fenomenul observat și descris de filosoful Pascal Bruckner care generează un pericol cu care nu știm cum ne vom descurca în viitor.

„Există, clar, strategii ale victimizării. Și când spun asta mă refer la strategiile minorităților care se victimizează sexual, rasial, religios. Le place să se prezinte drept noii damnați ai Pământului. Din păcate, și o parte feministă a căzut în această capcană, îngreunând legitimitatea unor revendicări poate corecte, nepătate de virulența victimizării minoritare extreme. Cam acesta ar fi provocarea de astăzi: identificarea și eliminarea acestei false victimizări”.

Valurile masive de migranți din – mai ales – țări islamice ridică o problemă majoră pentru liderii și intelectualii Europei, aceea a relației dintre religie și politică. „Creștinismul, de pildă, s-a pliat legilor democratice, în ciuda diferențelor, nuanțelor ce apar de la o țară la alta. Islamul însă vine ca un bloc care vrea să-și importe, să-și fixeze moravurile și principiile inclusiv în țările gazde. Au adus cu ei voalul, burka, poligamia, deprinderi și obiceiuri care au iscat contre violente. Suedia este un exemplu. Acolo sunt orașe care au căzut în mâna unor bande de criminali”, spune gânditorul francez.

„Islamul este profund bolnav. Este, acum, o religie sfâșiată, arhaică și care încearcă să-și exporte boala în lumea întreagă. Islamul radical este și el la fel de slab. Când te uiți la situația din Orientul Mijlociu, vezi că toți luptă împotriva tuturor. Șiiții contra suniților, suniții conservatori contra suniților extremiști, Al-Qaida împotriva Daesh, modernizatorii împotriva conservatorilor. (…) În Arabia Saudită, de pildă, foarte mulți tineri se convertesc la budism. Cu prețul libertății și chiar al vieții. Mai este un aspect foarte important care trebuie luat în considerare: Lupta pentru creștinii din Orient, lupta pentru salvarea lor. Am fost de două ori în Irak, cunosc realitatea. De treizeci de ani, creștinii din Orient sunt exterminați. Milioane de creștini au fost vânați și exterminați în Siria, Irak, Turcia, Egipt, Libia. Cred că este o luptă justă pe care ar trebui s-o purtăm, corectă inclusiv pentru islam, care trebuie să-și accepte, până la urmă, alteritatea religioasă. Islamul a obosit”.

„Un nou cuvânt a fost inventat pentru a permite orbilor să rămână orbi: islamofobia. Să critici violența militantă a acestei religii în incarnarea sa contemporană era considerat drept fanatism.”

Suntem, așa cum spunea Andrei Șerban, nu în comunism, ci în post-comunism, rebotezat ”neomarxism”. Trăim într-o vagă semiconștiență situația descrisă de Homer. Am ajuns, ca și Ulise, regele insulei Itaca, în fața Strâmtorii Messina, și trebuie să decidem ce cale vom urma.  Mai aproape de Scila, sau de Caribda?  Mai aproape de ”corectitudinea politică”, sau de ”tentația inocenței”?

Din păcate, aici nu putem alege, precum Ulise, așa cum am face în mai toate situaţiile de viaţă, adică răul mai mic. Pentru că amândouă sunt dezastre incontestabile. Și nu este nici unul mai mic decât celălalt…

Octavian Hoandră
Octavian Hoandrăhttp://canal33.ro
Jurnalist, realizator de emisiuni, artist plastic si autor de proză, publicistică şi poezie, distins cu premiul "Distincţia Culurală" al Academiei Romane.
RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments