Sărbătorită anual pe 24 septembrie, Ziua semnelor de punctuație reprezintă ocazia specială de a ne aminti importanța semnelor de punctuație în comunicarea scrisă. Deși adesea trecute cu vederea sau considerate simple reguli gramaticale, semnele de punctuație joacă un rol esențial în claritatea și înțelesul mesajelor pe care le transmitem prin scris.
În orice limbă scrisă, semnele de punctuație sunt fundamentale pentru a oferi structură și sens propozițiilor. Punctuația este un ansamblu de semne grafice convenționale, care au anumite roluri, Ele marchează pauze, delimitează idei și ne ajută să exprimăm emoții sau intenții într-un mod precis.
Fără semnele de punctuație, frazele ar deveni greu de înțeles, iar interpretarea corectă a mesajelor ar fi aproape imposibilă.
Punctuația se definește, de asemenea, ca o ramură a gramaticii unei limbi prin care sunt prevăzute anumite norme de utilizare corectă a semnelor de punctuație.
De exemplu, simpla diferență între „Hai să mâncăm, bunica!” și „Hai să mâncăm bunica!” evidențiază clar cât de mult contează o virgulă într-o propoziție. Punctul, virgula, semnul întrebării, punctele de suspensie și toate celelalte semne de punctuație ne oferă instrumentele necesare pentru a comunica eficient și corect.
Ziua semnelor de punctuație a fost fondată în 2004 de către scriitorul american Jeff Rubin, organizator al www.nationalpunctuationday.com.
Originea semnelor de punctuație datează din antichitate, însă ele nu au fost întotdeauna parte a scrierii. În primele texte scrise, grecii și romanii nu foloseau semne de punctuație, lăsând cititorii să interpreteze frazele doar pe baza conținutului. În Evul Mediu, călugării care copiau manuscrise au început să introducă mici marcaje pentru a ajuta la claritatea textului. Aceste marcaje au evoluat treptat în semnele de punctuație pe care le cunoaștem astăzi.
Istoria semnelor de punctuație este veche de mai multe milenii și a evoluat treptat pentru a îmbunătăți claritatea și înțelegerea textelor scrise. Deși astăzi le folosim în mod obișnuit, semnele de punctuație nu au fost întotdeauna parte a scrierii.
Primele sisteme de scriere, cum ar fi hieroglifele egiptene, cuneiformele sumeriene și scrierea greacă veche, nu foloseau semne de punctuație. Textele erau scrise fără spații între cuvinte, fără majuscule și fără semne de punctuație. Cititorii erau nevoiți să interpreteze înțelesul propozițiilor pe baza contextului, lucru care făcea lectura dificilă, în special pentru texte lungi și complexe.
Aristofan este creditat ca fiind primul care a propus un sistem rudimentar de punctuație în secolul al III-lea î.Hr. El a propus trei tipuri de semne, care indicau pauze de diferite lungimi: punctul de jos (asemănător virgulei de astăzi) pentru pauze scurte; punctul median (asemănător punctului și virgulei) pentru pauze medii; punctul de sus (asemănător punctului) pentru pauze lungi. Invenția a lui Aristofan a fost folosită în principal pentru lectură publică, ajutând cititorii să știe unde să facă pauze sau unde să accentueze anumite fraze.
Urmând exemplul grecilor, în special în perioada târzie a Imperiului Roman, scriitorii latini au început să folosească spații între cuvinte și puncte pentru a separa propozițiile, deși acest obicei nu era uniform în toate textele.
În mănăstiri, călugării care copiau texte și scriptoriile (ateliere de copiere a manuscriselor) au contribuit la dezvoltarea punctuației moderne pentru a ușura citirea textelor religioase.
În secolele VII-VIII, s-au introdus treptat mai multe semne de punctuație: virgula a început să fie folosită pentru a indica o pauză ușoară sau o separare între unitățile de text; punctul a devenit mai des folosit la sfârșitul propozițiilor, pentru a marca o concluzie; spațiile între cuvinte au devenit mai regulate și mai comune în această perioadă, grație influenței scrierii irlandeze și anglo-saxone.
Perioada Renașterii a adus mari inovații în tipografia europeană, odată cu invenția tiparului de către Johannes Gutenberg în secolul al XV-lea. Pentru a îmbunătăți lizibilitatea și înțelegerea textelor tipărite, au fost introduse reguli mai clare și mai uniforme de punctuație. Au apărut două puncte și punctul și virgula, care au fost introduse în texte pentru a marca pauze mai complexe și relații între propoziții. Semnele de întrebare și de exclamare au început să fie folosite pentru a indica intonația întrebătoare și expresiile emoționale, respectiv.
Unul dintre cei care au avut un impact major în standardizarea punctuației a fost Aldus Manutius, un tipograf italian din secolul al XV-lea, care a popularizat punctuația pe care o folosim și astăzi. El a standardizat folosirea virgulei, punctului și virgulei, și a punctului pentru a structura textele.
În secolele XVIII-XIX, o dată cu expansiunea tiparului și dezvoltarea literaturii, punctuația a devenit mult mai rafinată și mai precisă. Regulile de punctuație au început să fie codificate și au devenit o parte integrantă a gramaticii formale în școli și universități.
Semnele de punctuație au parcurs un drum lung, de la invențiile rudimentare din Grecia antică până la sistemul complex pe care îl folosim astăzi. Ele au evoluat în funcție de nevoile literare, religioase și tehnologice ale fiecărei epoci, dar rolul lor central rămâne același: să aducă claritate și precizie în comunicarea scrisă.
(sursă foto: pixabay)
