7.9 C
București
sâmbătă, 2 martie, 2024
Google search engine
EDITORIALColiva simbolurilor naţionale

Coliva simbolurilor naţionale

Cu inimă tristă scriu acest material, dar ştiu că voi rezona cu cei pentru care dragostea de ţară nu se rezumă la fluturat cocarde tricolore de Ziua Naţională, nici la imnul răcnit din bojoci în selfie-uri politice şi nici la declaraţiile patriotarde sfornăitoare care l-ar face pînă şi pe Caragiale să-şi rescrie operele.

Încă din primii zori ai omenirii, comunităţile şi-au marcat identitatea prin simboluri în jurul cărora şi-au construit destinele şi istoria, într-o perpetuă satisfacere a nevoii de apartenenţă. De la ornamentele tribale pînă la drapelele fluturate-n bătălii, imnurile cîntate cu mîndrie, blazoanele şi stemele încărcate de semnificaţii, zilele de sărbătoare, toate au avut rolul major de coagulare a convingerilor şi aspiraţiilor pe un făgaş de acţiune colectiv, definitoriu în toate construcţiile sociale.

Surse de emoţie şi freamăt, de încredere şi speranţă, de implicare şi formare, simbolurile naţionale au însoţit complicatele procese de formare a statelor unitare moderne, iar astăzi trăim vremuri oarecum aşezate într-un tablou global în care statele lumii s-au conturat identitar pe hartă prin drapele, imnuri şi zile naţionale.

România aşijderea. Însă cîtă forţă, cîtă profunzime, cîtă vigoare, cîtă putere de angrenare a emoţiiilor individuale mai au simbolurile noastre naţionale?

În 1834, cînd domnitorul Alexandru D. Ghica obţinea aprobarea sultanului Mahmud al II-lea pentru a folosi un drapel de luptă al Ţării Româneşti în trei culori, setea de neatîrnare şi autodeterminare răzbătea din chiar culorile alese, semnificînd libertatea (albastrul), dreptatea (galben) şi frăţia (roşu). Revoluţionarii paşoptişti au dat drapelului nu doar ordinea actuală a culorilor, ci mai ales profunzimea simbolistică de care românii aveau atunci atîta nevoie, iar prin Constituţia din 1866 drapelul de luptă devine drapel de ţară.

De-a lungul vremii, acesta a suferit modificări peste modificări: steme adăugate, steme scoase, alte steme adaugate şi apoi scoase, după cum au bătut vînturile politice. 1989 ne prinde cu stema comunistă, smulsă cu furie de românii sătui de dictatură în zilele fierbinţi ale Revoluţiei, iar steagul cu gaură devine simbolul democraţiei născută dureros în bălţi de sînge. În 27 decembrie, CFSN, prin decret-lege, statuează drapelul pe care îl avem şi acum.

Nu unul, nu două, ci încă trei state mai au aceleaşi culori: Ciad, Andorra şi Republica Moldova. Şi n-am cum să nu mă uit cu admiraţie spre moldoveni: în mai 1989, după cîştigarea suveranităţii, Moldova se reîntoarce la tricolor, iar în mai puţin de un an, adaugă oficial pe drapel şi stema, ca element simbolistic necesar în a le contura şi mai bine identitatea. Andorra, de asemenea, a optat pentru prezenţa unei steme pe drapel, însă România s-a mulţumit cu cele trei culori şi doar o privire avizată de vexilolog poate deosebit drapelul nostru de cel al Ciadului.

Iar gaura, pe măsură de anii au trecut şi românii au fost răniţi de crizele economice, de corupţie, de sărăcie, de inechitate, a căpătat alte noi semnificaţii în minţile nostalgicilor epocii ceauşiste, din ce în ce mai mulţi după cum o arată sondajele.

Din forţa istorică energizantă a drapelului nostru n-a prea mai rămas nimic azi. E arborat din inerţie pe clădirile oficiale unde rămîne uitat, de cele mai multe ori pînă la decolorare şi zdrenţuire. Cetăţenii de rînd îşi aduc aminte de el doar de Ziua Naţională, iar guvernanţii atunci cînd trebuie să taie panglici de inaugurare. Confiscat de grupări autodeclarate suveraniste, de dacopaţi înfocaţi şi de populişti de duminică,  fluturat ostentativ de toţi aceştia în pur stil caragialesc, drapelul nostru nu numai că şi-a pierdut forţa coagulantă, dar nu mai are aproape nimic din dimensiunea simbolistică autentic patriotică sub care să se lupte la unison românii pentru un viitor mai bun.

Imnul naţional contribuie şi el la trista stare de fapt. Statele puternice ale lumii şi-au conservat cu înţelepciune simbolurile naţionale în tumultul schimbărilor istorice, într-o asumare responsabilă a trecutului. România, însă, sechestrată de regimurile autoritare, şi-a schimbat reperele simbolice de atîtea ori încît sînt şi greu de ţinut minte. Imnul şi Ziua Naţională au fost alese constant conjunctural, motiv pentru care nici n-au rezistat suficient de mult în conştiinţa identitară a neamului.

Nu mai puţin de şase imnuri au cîntat românii începînd din 1862: Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor, Trăiască Regele, Zdrobite cătuşe, Te slăvim, Românie!, E scris pe Tricolor Unire, Trei culori şi Deşteaptă-te, române! Şase imnuri complet diferite ca mesaj, însă primele cinci avînd un important numitor comun: simplitatea versurilor şi muzicii, aşa cum şade bine oricărui imn care se doreşte a fi acceptat, înţeles, memorat şi cîntat de marea masă.

Ca un element de culoare,  “Pe-al nostru steag e scris Unire”, pe versurile lui Andrei Bârseanu şi muzica lui Ciprian Porumbescu, cîntecul patriotic paşoptist modificat ulterior de Ceauşescu în versiunea reeditată E scris pe tricolor Unire, a fost preluat în 1912 de Albania cu versuri rescrise de un poet albanez şi a devenit imnul naţional albanez.

Pentru ce puterea postdecembristă a ales Deşteaptă-te, Române! din destul de bogata galerie de potenţiale imnuri, greu de înţeles. Cu versuri complicate şi strofe lungi, pesimiste, ofensatoare de-a dreptul pentru un neam care, deşi asuprit, n-a fost niciodată adormit, imnul actual e greu de înţeles şi de memorat pentru covîrşitoarea majoritate a românilor.

Nici originea acestuia nu e motiv de prea mare mîndrie. Poezia Răsunet / Deşteaptă-te, Române!,scrisă la finele lunii mai 1848 de Andrei Mureşanu, este răspunsul, ca să să nu spun imitaţia, cu puternice influenţe din Maseilleza lui Rouget de Lisle, dat poeziei Cîntec / Sus, maghiare! scris de Petőfi Sándor şi recitat de acesta în 15 martie 1848 în Piaţa Vörösmarty din Budapesta. De aici şi cumva haotica însăilare de strofe fără cursivitate şi coerenţă.

În plus, formulele din textul lui Mureşanu, precum „barbarii de tirani”, se referă, în fapt, la unguri. George Coşbuc, într-un articol despre Câmpia Libertăţii de la Blaj, este cel care explică: „Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într-un stat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăti puternice, aveau ostiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni şi poeţi cari înflăcărau poporul. Românii simteau pericolul, că ei pierd Ardealul, că ungurii vor să-i puie într-un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit ungurii să se dea de partea lor. Asta n-au voit s-o facă, şi au trebuit să apuce armele contra ungurilor. Dar românii n-aveau nici cetăti, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi – singura poezie resboinică Deşteaptă-te Române a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.”

Pe scurt, George Bariţiu, directorul Gazetei de Transilvania unde Mureşanu era redactor, primise sarcină de la Simion Bărnuţiu, Andrei Şaguna şi Alexandru Papiu Iliarian să scoată un cîntec de luptă, fiindcă vremurile europene fierbinţi o cereau, iar paşoptiştii români rămăseseră în urmă la capitolul ăsta. Răsunet a fost singura poezie care i-a rasarit in curtea editurii, aşa încît a şi publicat-o.

Poate mai trebuie menţionat în treacăt şi faptul că Petőfi Sándor, la acea vreme, inundase deja cu numeroase poezii revoluţionare care, ulterior, au fost traduse şi publicate în peste 100 de limbi. În destule dintre acestea se face referire la Ardeal. În contrapartidă, Andrei Muresanu n-a lăsat nimic valoros pentru literatura română, singura sa creaţie rămasă peste timp fiind Răsunet. A avut o încercare de a scoate un volum de versuri, abia în 1862, dar a eşuat lamentabil întrucît volumul nu s-a vîndut, iar Mureşanu a murit la un an după, într-o sărăcie lucie.

Între anii 1991-1994, Republica Moldova a avut acelaşi imn. Moldovenii s-au dovedit însă mult mai orientaţi şi au renunţat rapid la el in favoarea actualului imn, Limba noastră, scris de poetul Alexei Mateevici în 5 strofe simple, clare, splendide, croite pe inima lor.

Cît priveşte Ziua Naţională, cel de-al treilea fundamental simbol naţional, am fost la fel de instabili ca în cazul imnului, poate şi din cauza ofertei istorice destul de sărace, mutînd-o ba pe 24 ianuarie,  ba pe 10 mai, ba pe 23 august (între 1948-1989), iar după ’89 pe 1 decembrie.

Da, la 1 Decembrie 1918, “strămoşii noştri au terminat de făcut o ţară rotundă ca un măr”, scria Ioan Aurel Pop, dar dacă ne uităm spre alte state ale căror cetăţeni sărbătoresc zile naţionale sub soarele generos de primăvară-vară, cu picnicuri la iarbă verde, evenimente colorate în aer liber şi rîsete de copii fericiţi, parcă totuşi ceva nu e în regulă cu a noastră. Parada militară seacă, gaşca de politicieni îngheţaţi pe un podium improvizat, părinţii care ar fi stat acasă, la căldură, dacă n-ar fi fost ăia mici care vor să vadă tancuri şi avioane, toate adunate într-un decor gri în care Ziua Naţională a ajuns un simplu punct de bifat de agenda publică.

Cu un etos naţional grav avariat de importurile culturale, de consumism şi globalizare, cu simbolurile naţionale terfelite politic şi cu luminiţa de la capătul tunelului începînd a semăna din ce în ce mai mult cu o lumînare, românii rămaşi fără direcţie şi sens fac şi ei ce pot, fie plecînd în alte zări, fie izolîndu-se în bule netransparente, fie agăţindu-se de mesajele naţionaliste aruncate ploaie spre ei, în căutarea disperată a unor boabe de speranţă.

Un drapel fără mîndria unei steme, un imn imposibil de memorat şi o zi naţională anchilozată de ger, parcă toate trei menite a ne dezrădăcina şi debusola, asta avem acum. Cu inima strînsă şi tristă, îţi urez totuşi, România mea,

La mulţi ani!

Col. (r) Daniela Toba
Col. (r) Daniela Tobahttp://canal33.ro
Specialist comunicare publică, absolventă a unei suite de şcoli postuniversitare şi studii de master în cadrul Universităţii Bucureşti, Academiei Naţionale de Informaţii, Academiei de Poliţie şi SNSPA şi are o experienţa profesională de aproape trei decenii câştigată în Departamentul Informaţiilor Publice din Guvernul României, în MApN, SPP şi STS. Este fondatorul Asociaţiei Proiect SEMPER FIDELIS şi vicepreşedintele Ligii pentru apărarea drepturilor pensionarilor militari
RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments