Provocarea lansată de profesorul Valeriu Stoica în cadrul unui comentariu pe care l-am primit pe LinkedIn la postarea despre noul job al fostului Președinte islandez – “Ar fi bine să faceți și drumul invers, de la sfera privată la sfera politică” – pune degetul pe una dintre cele mai dramatice deficiențe ale democrației românești: absența unui transfer organic al competenței din sectorul privat către cel public. “The best lack all conviction, while the worst are full of passionate intensity”, observa W.B. Yeats – o diagnoză care pare scrisă pentru România contemporană, unde competența evită politica, iar incompetența o stăpânește cu fervoare. Această lipsă nu este accidentală. Ea reflectă o criză mai profundă a societății deschise – fragmentarea elitelor și inexistența unei piețe funcționale a ideilor.
În democrațiile mature, circulația elitelor între sectoarele public și privat funcționează în ambele sensuri. Politicienii competenți pot deveni consultanți respectați, iar antreprenorii de succes pot aduce în politică experiența gestionării resurselor și a riscurilor. În România, însă, observăm un fenomen ciudat: în timp ce foștii politicieni sunt ușor absorbiți în sectorul privat, drumul invers rămâne aproape inexistent.
Această asimetrie nu este doar o curiozitate sociologică – este simptomul unei disfuncții sistemice. Când competența migrează doar într-o singură direcție, sectorul public devine gradual o zonă de vid intelectual, în timp ce sectorul privat își păstrează cele mai bune resurse umane în siguranța propriilor bule.
În cartea “De ce nu avem o piață a ideilor,” publicată de Editura Humanitas, Horia-Roman Patapievici a identificat cu precizie una dintre cauzele acestei asimetrii: lipsa unei piețe coerente a ideilor. În absența unui spațiu public în care conceptele să fie testate, rafinate și validate prin dezbatere intelectuală riguroasă, elitele se fragmentează în insule de competență care nu comunică între ele.
Această fragmentare nu este întâmplătoare – ea devine o strategie de supraviețuire. Antreprenorul de succes învață rapid că expunerea în spațiul public îl face vulnerabil la atacuri politice, la presiuni fiscale selective sau la șantajul instituțional. În loc să riște contaminarea cu toxicitatea mediului politic, el preferă să își păstreze influența prin canale informale, prin advocacy (să nu spun “lobby” discret) sau prin emigrare.
Pentru a înțelege reticența elitelor economice față de politică, trebuie să privim ecuația cost-beneficiu prin ochii unui antreprenor care și-a construit imperiul prin decenii de muncă. El a învățat că succesul în business necesită un mix format din viziune pe termen lung, asumarea riscurilor calculate și capacitatea de a lua decizii rapide în condiții de incertitudine.
Politica românească, însă, funcționează după reguli diametral opuse. Succesul electoral se bazează pe promisiuni pe termen scurt, pe evitarea riscurilor prin transfer de responsabilitate și pe amânarea deciziilor dificile prin constituirea de comisii și grupuri de lucru. Pentru un om obișnuit cu eficiența sectorului privat, această lentoare instituțională nu este doar frustrantă – este literalmente costisitoare.
Mai mult, antreprenorul și-a construit credibilitatea prin rezultate măsurabile: profit, locuri de muncă create, inovații implementate. În politică, însă, credibilitatea se construiește prin discurs, prin poziționări ideologice și prin capacitatea de a naviga în rețelele de influență. Această schimbare de paradigmă reprezintă o reconversie profesională radicală, care puțini sunt dispuși să o facă.
Sistemul politic românesc a dezvoltat, în timp, o serie de bariere artificiale care descurajează intrarea competenței din exterior. Prima și cea mai evidentă este financiară: costurile unei campanii politice credibile sunt prohibitive pentru majoritatea antreprenorilor, indiferent de succesul lor în business. Această barieră nu este naturală – este rezultatul unei legislații electorale care favorizează partidele mari și descurajează candidaturile independente.
A doua barieră este reputațională: media românească a dezvoltat o cultură a suspiciunii față de orice om de afaceri care încearcă să intre în politică. Presupunerea de vină – că succesul în business presupune neapărat compromisuri morale – devine o profeție care se autoîmplinește. Antreprenorii curați evită politica pentru a nu fi contaminați, lăsând câmpul liber celor care chiar au de ascuns.
Problema fundamentală nu este lipsa indivizilor competenți dispuși să intre în politică, ci absența unei mase critice care să facă această tranziție sustenabilă. Un antreprenor izolat care intră în politică devine ținta perfectă pentru atacurile celorlalți jucători politici. Fără un grup coerent de aliați cu experiență similară, el este forțat să facă compromisuri care îi erodează rapid credibilitatea.
Masa critică se formează doar atunci când există o piață funcțională a ideilor – un spațiu în care viziunile despre dezvoltarea societății pot fi articulate, dezbătute și rafinate înainte de a fi transformate în platforme politice. România nu a reușit să genereze acest spațiu, în parte din cauza polarizării excesive a dezbaterii publice și în parte din cauza lipsei de încredere în instituțiile democratice.
Soluția: ecosistemul de idei și revigorarea institutelor de partid
Drumul invers despre care vorbește profesorul Stoica necesită construirea unui întreg ecosistem al ideilor – think tank-uri independente, fundații private care să finanțeze cercetarea în politici publice, publicații specializate care să faciliteze dezbaterea intelectuală riguroasă.
Dar la fel de important este ca liderii de partide să revitalizeze institutele proprii și departamentele specializate care au existat în trecut. Partidele politice trebuie să devină din nou laboratoare de idei, nu doar mașinării electorale. Aceste institute ar putea funcționa ca zone-tampon unde antreprenorii și experții să contribuie la formularea politicilor publice fără a fi expuși la toate riscurile unei cariere politice complete.
Acest ecosistem trebuie să fie conectat organic la marile teme globale – climate change, digitalizare, demographic shifts – și să colaboreze cu think tank-uri internaționale pentru evidence-based policies. În loc să reinventăm roata, să importăm și să adaptăm cele mai bune practici din democrațiile mature.
Astfel, antreprenorii pot începe prin a contribui la aceste institute, să testeze apetitul pentru serviciul public, să își construiască rețele și credibilitate înainte de a face saltul complet în politica activă. Este calea graduală și sustenabilă către formarea unei mase critice de competență în sistemul politic.
Experimentul islandez al fostului președinte care devine ranger demonstrează că în societățile cu adevărat deschise, politica nu este o profesie separată de restul societății, ci o extensie naturală a cetățeniei active. Drumul invers despre care vorbește profesorul Stoica va deveni posibil doar atunci când vom reuși să transformăm politica dintr-o zonă de risc maxim într-un spațiu de contribuție civică.
Aceasta înseamnă nu doar schimbarea regulilor jocului politic, ci și crearea unei culturi în care succesul în sectorul privat este văzut ca o calificare pentru serviciul public, nu ca o sursă de suspiciune. Când acest lucru se va întâmpla, vom vedea că România are suficientă competență pentru a-și gestiona propriul viitor – problema a fost întotdeauna că nu a avut instituțiile necesare pentru a o atrage și a o folosi.
