Klaus Iohannis e aproape să bată un record absolut: e unicul șef de stat, poate de pe întreaga planetă, sigur din istoria României, care nu a grațiat vreodată un condamnat, deși a primit sute, poate mii de solicitări. Nu există nicio explicație oficială sau semi-oficială a acestui comportament bizar. Ceea ce deschide drum larg ipotezei că Iohannis e, pur și simplu, lipsit de umanitate. Din păcate, și alte comportamente ale sale ridică semne de întrebare și dacă ar apărea mai des în spațiul public, ele ar fi și mai evidente. Ascunde, oare, președintele o problemă personală, una care să explice ciudățeniile din purtarea sa?
Nicolae Ciucă, ieri, în mesajul de Ziua Holocaustului: ”Doar compasiunea, toleranţa, precum şi respectul pentru viaţa şi drepturile omului pot fi fundament pentru o lume liberă de ură şi cruzime”.
Frumoase vorbe. Oare șeful lui Ciucă, Klaus Iohannis, știe ce înseamnă toleranța și respectul pentru viață?
De cînd e președinte, el nu a grațiat un singur condamnat, caz unic. În campania din 2014 el anunța, ritos, că nu va grația niciun corupt dacă ajunge președinte. Din capul locului o poziționare incorectă, pentru că grațierea se acordă deținuților aflați în situații deosebite, boli grave, chiar terminale, vîrstă înaintată, probleme familiale majore etc.
Situații care sunt atent studiate de juriștii administrației prezidențiale sau ai ministerului Justiției, mai înainte ca propunerile să fie înaintate președintelui, cel care, prin Constituție, acordă grațierile individuale. Deci, în principiu, nu gravitatea faptelor penale trebuie luată în considerare, ci existența unor situații aparte.
Să zicem că Iohannis putea ține de promisiunea din 2014 și să refuze grațierea corupților. Dar el nu a grațiat pe NIMENI. Nume precum judecătorul Stan Mustață, afaceristul Dan Adamescu sau Rudel Obreja puteau fi grațiați măcar în ultimele săptămîni de viață, să poată muri în sînul familiilor. Iohannis nu a fost interesat, respingînd toate solicitările de grațiere primite, cîteva zeci anual, uneori chiar peste o sută.
Pînă la finele primului său an de președinție, 2015, Iohannis a primit, conform presei vremii, 182 cereri de grațiere, din care aflam că 106 fuseseră respinse de președinte, iar restul se aflau ”în curs de analiză”. Și așa au rămas pentru eternitate, ca fel ca toate celelalte primite.
În 2019, presa relata că Iohannis a refuzat cererea de grațiere a unei femei condamnate la 3 ani cu executare pentru tentativă de furt a cîtorva produse alimentare. Tot în 2019 s-a înregistrat un caz aparte, după ce un deținut a cărui grațiere fusese refuzată l-a amenințat pe președinte cu moartea într-o scrisoare, iar Cotrocenii au depus plîngere penală.
În fapt, Iohannis nu numai că nu a eliberat pe nimeni din închisoare, dar a refuzat să aplice pînă și grațierea parțială, prevăzută de lege, adică obținerea unei sentințe mai blînde. Nici nu mai vorbim că pușcăriile românești sunt un iad în sine, în care drepturile omului sunt grav încălcate, asta fiind și explicația pentru care state civilizate refuză, adesea, extrădarea infractorilor fugari.
Probabil nu există în istoria Românie vreun voievod, rege ori președinte care să nu fi acordat clemență unor condamnați. Instituția grațierii se regăsește peste tot, de la începuturile istoriei.
De ce nu grațiază Iohannis și, mai ales, de ce refuză să prezinte vreo explicație asupra acestui comportament unic?
Nu știm cu precizie.
Dar avem dreptul să suspectăm absența completă a empatiei afective, capacitatea de a rezona și de a reacționa la suferințele altor persoane.
Refuzul grațierilor nu e singurul care ridică semne de întrebare.
Într-un interviu de zilele trecute, Adrian Năstase remarca felul în care Klaus Iohannis a evitat recent, printr-un gest nu chiar elegant, să fie îmbrăţişat de prim-ministrul din Vietnam, un politician care a făcut facultatea în România şi care, după ani de zile, s-a întors aici ca premier al ţării sale.
În turneul african am mai observat cum Iohannis a refuzat să se lase atins de o tînără dansatoare africană care se apropiase ”periculos” de mult și a fost nevoie de intervenția promptă a unui oficial african.
Întreaga făptură a președintelui transmite, de ani de zile, un soi de ”Noli me tangere (Nu mă atinge)” christic, iar puținele sale interviuri și conferințe de presă, ca și dezvăluiri ale celor care i-au fost în preajmă relevă că președintele nu suportă să fie privit în ochi.
De altfel, el a fost chestionat direct de către presă în 2020, într-o vizită la call-center-ul DSP Bucureşti, de la Arena Naţională, o jurnalistă întrebînd dacă e adevărat că voluntarilor de la DSP li s-a cerut să nu îl privească în ochi pentru că nu îi place asta. Evident, Iohannis a dezmințit, dar nu a și convins.
Informații neoficiale despre modul în care sunt instruiți cei care urmează să intre în contact cu președintele în varii ocazii, legat de privitul în ochi și nu numai, abundă de ani de zile. Ca și despre timpul extrem de scurt pe care îl au la dispoziție cei care trebuie să-i vorbească față în față. De altfel, Iohannis însuși se lăuda în interviuri, pe vremuri, că la primăria Sibiu inventase ședința de 15 minute cu directorii, o singură dată pe săptămînă. Și mai recunoștea, ușor spășit, că nu acorda niciodată audiențe.
Un alt aspect e legat de felul singuratic în care președintele călătorește. Deși închiriază aeronave cît naveta Enterprise, Iohannis e însoțit doar de nevastă, restul delegaților oficiali apelînd la transport alternativ, ceea ce sporește costurile vizitelor.
Una peste alta, oricît de înțelegător am aborda lucrurile, nu e exclus deloc ca președintele Klaus Iohannis să ascundă o problemă personală din care derivă ciudățeniile comportamentului său.
Poate într-o zi, cînd se vor fi săvîrșit cei zece ani de mandat ai săi, vom afla și care e aceasta.
