Doamnelor, domnilor, domnișoarelor și toți ceilalți, onorat public, sfinte tribunale populare! Mărturisesc acum în fața dumneavoastră că sunt un pudibond, un sensibilos, un ipocrit și un fandosit! Recunosc, cu mâna pe inimă, nu cred că înjurăturile, vulgaritatea, obscenitățile, ostentația, stridențele sunt altceva decât manifestările impotenței intelectuale, ale frustrării că nu mai ai alternative, ale lipsei crase de vocabular sau ale dorinței de a șoca pentru a câștiga atenția unora sau altora. De la care vrei bani, voturi sau cine știe ce altceva îți pot da. Cred cu tărie că ele, ca ambalaj, pot atrage atenția ”cumpărătorului” potrivit, dar golesc de substanță conținutul, oricât de generos ideatic sau emoțional s-o fi vrut a fi acesta. Da, mai spun spășit că nici nu înjur decât extrem de rar, la nervi mari (vezi partea cu frustrarea), iar despre folosirea din 3 în 3 minute a cuvântului din Povestea lui Creangă nici nu poate fi vorba. Nici măcar în armată (da, atât sunt de bătrân), când ștergeam cu pătura praful de sub paturi pentru că nu mă încadram lexical în tipologia soldatului obișnuit, ca bucureștean fițos cu aere de intelectual ce eram (considerat).
Acestea fiind spuse, unde mă predau? Pentru că, iată, mă fac vinovat de crima de a nu fi fost cutremurat de mesajul înălțător al melodiei Macarena, preocupat fiind să-mi clătesc urechile de exprimările folosite pentru transmiterea lui. Hm, sper că știți despre ce vorbesc. Dacă nu, faceți acum o pauză de la citit și căutați pe internet hitul tinerei Erika Isac, care a bulversat România și a împărțit-o (iar) în triburi isterice!
Gata? Să continui. Deci, după ce sute de postări pe Facebook au pomenit această capodoperă muzicală, expresie a valorilor feminismului universal, în care se expuneau tarele societății patriarhal-medievale mioritice, am cedat și am ascultat-o. Da, am înțeles din prima despre ce vorbește. Dar nu mi-a păsat. Și nu pentru că nu empatizez cu femeile al căror statut în România e foarte departe de ceea ce ar trebui să fie într-o țară civilizată de secol 21. Nu pentru că nu detest cu tărie prostia unor autohtoni care consideră vinovată victima unui viol pentru că, nu-i așa, a purtat ceva prea decoltat. Nu pentru că nu consider absolut revoltătoare concepția (atât de adânc înrădăcinată în capul multor bărbați, dar, tragic, și al multor femei) că ele sunt făcute doar să-și mulțumească în orice fel soții, să le dea și să le crească moștenitori și, în general, să stea la dispoziția lor pentru a primi în schimb hrană și protecție.
Ci pentru că limbajul acela nu mi-e destinat. De fapt, nu știu exact cui i se adresează. Pentru că potențialul public nu doar că nu va rezona cu mesajul, ci va hăhăi prelung, după care va continua să facă exact ce i-a atras atenția atât de colorat interpreta că se-ntâmplă. Nu, rudimentarii, ghiolbanii, violatorii, misoginii, agresivii, hărțuitorii, mârlanii nu se vor schimba ascultând cântecelul, trăzniți brusc de revelația intermediată de argoul birjăresc. Educația băieților pentru a nu deveni bărbați care tratează urât femeile și a fetelor pentru a nu ajunge sau a nu se resemna victime nu se face prin rime de mahala, căci copiii și adolescenții nu au capacitatea de de a disocia forma de fond. Ci acasă (dar hei, în câte familii mai există cei 7 ani proverbiali) și la școală.
Sigur, realizez că, de fapt, e un cerc vicios. Dacă mesajul nu era exprimat ca pe maidan (cum se spunea pe vremea mea, v-am spus că sunt bătrân), nu interesa pe nimeni și n-ajungea la atâția oameni, rostogolit de presă și internet, care au simțit că e rost din nou de niște circ. Dacă a ajuns la ei, cei mai mulți nu au rezonat din cauza trivialităților, în timp ce alții nu aveau din start nevoie de el pentru a conștientiza problema. Rămân cei cărora le era adresat, de fapt. ”Mireilor”. Care, după ce se vor amuza, s-ar putea chiar să-i ceară prietenia cântăreței pe Facebook și Instagram. Dar sigur, sigur, cum spuneam, nu vor evolua spiritual.
Pentru că, ce să vezi? Totul a fost gândit ca o strategie de marketing prin care să vinzi ceva cu un oarecare iz valoric, ambalându-l cât mai atrăgător pentru publicul țintă. Și da, scopul a fost atins. Dar ideea a murit între timp. Pentru că discuțiile n-au mai fost despre ea, ci despre limbaj, despre videoclip, despre antecedentele duduii. Și, în loc de o discuție serioasă și extrem de necesară despre cum e privită și tratată femeia în ”Grădina Maicii Domnului”, avem iar parte doar de un război între talibanii ”progresiști” și cei ”conservatori”. La mijloc, minoritatea care îndrăznește să creadă în concept, să rezoneze cu semnificațiile lui, considerând, însă, împachetarea contraproductivă, pentru că nu face decât să ducă subiectul în derizoriu. Eu fac parte din ea, deci să-mi fie rușine, iar fluier în biserică!
Mai spun doar atât. Acesta este un manifest feminist cam în aceeași măsură în care o banană lipită cu scotch e o operă de artă. Sau cum sexul într-o parcare cu o prostituată de pe centură e o pledoarie pentru iubire. Așa cum Nicușor Dan e un primar performant. Sau interviul lui Tucker cu Putin, o mostră de jurnalism. Sau cum e de admirat și susținut orice impostură care folosește ca pretext o preocupare legitimă a unei părți a publicului pentru a-i aduce autorului parale, notorietate sau funcții.
Așa că, mă scuzați, oricât mi-a plăcut hitul original, pe această Macarena eu nu dansez!
