Deși recunoscute pentru firea lor emoțională și accentele puternice de creativitate, accesul la studiul artei nu a fost mereu la îndemână pentru femei. În România acest tip de „libertate” a venit odată cu procesul de modernizare al țării, însă, s-a generalizat din epoca totalitarismelor (adică în anii 1940).
Sub impactul devastator al celui de-al doilea Război Mondial, anii 1940 devin o perioadă de turnură atât în plan personal și familial, cât și social. Statutele și standardele se schimbă foarte repede, deseori fundamental, iar poziția femeii în învățământul artistic devine un subiect din ce în ce mai acceptat și chiar promovat. Secțiile sau universitățile libere în perioada interbelică, care ofereau lecții de desen, artistic sau tehnic, încep să dispară, iar învățământul artistic este oferit doar de o singură instituție, cu statut de universitate: Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din București.
Aici, în atelierul maestrului Alexandru Ciucurencu aveau să își dezvolte vocația artistică o serie de pictorițe care au îmbogățit arta românească cu viziunea lor plastică. Amintim pe unele dintre studentele ce au urmat școala liberă a lui Maxy, dar care, pentru a-și obține o diplomă recunoscută se înscriu la institut și urmează câțiva ani și în atelierul lui Ciucurencu: Eva Cerbu (1928-2008), Ana Emilia Apostolescu (1927-2016) sau Maria Constantin (1926-2012). Acestora li se mai adaugă artiste care deja urmaseră o formă de îndrumare sau luaseră lecții cu diverși alți artiști consacrati (Dărăscu, Mutzner, Catu Bogdan, Eugen Popa) și dintre ele amintit pe studentele: Angela Popa Brădean (1934), Elena Chelaru-Uță (1930-2013), Lia Szasz (1928-2008). În fine, mai amintim și studentele care ajung în diverse generații în atelierul maestrului Ciucurencu și descoperă primele îndrumări de la el, cum ar fi Rodica Anca Marinescu (1937-2023), Sanda Șărămăt (1927-2023), Pia Vera Anastasiu (1926-?) sau Carolina Iacob (1940). Indiferent de unde au venit, cum s-au dezvoltat și cum și-au dezvoltat propria paletă artistică, numele acestora merită amintite, și reamintite, pentru că ele fac parte dintr-o generație de artiste femei care s-au putut școlii și mai apoi au fost încurajate și susținute de un întreg sistem cultural politic de a se manifestă în lumea artelor. Au reușit să facă acest lucru într-un mod nepărtinitor și plin de frumusețe, în pofida unui regim care le încorsetat și le desemna multiple roluri.
Pentru Ciucurencu era foarte important să reușească să ajungă să construiască o compoziție artistică fără să folosească deloc desenul, ci doar să moduleze compoziția prin diversele tonuri de culoare sau diversele contraste pe care le crea. Era la rândul lui un student al modernității franceze prin lecțiile pe care le luase în atelierul lui André Lhote și, mai mult decât atât, se considera un pictor autentic și în pas cu arta timpului său, chiar și într-un regim autoritar. Este foarte interesant cum diversele convingeri tehnice ale maestrului vor fi dezvoltate de studentele lui.
Nici una dintre ele nu se va remarca printr-o paletă cromatică atât de puternică, această calitate va rămâne definitorie pentru arta lui Ciucurencu, nici nu ar fi avut cum, pentru că fiecare dintre ele era o femeie formată într-o lume patriarhală, nu doreau să șocheze atât de mult cum o făcuse maestrul lor înainte, ele însă vor păstra abundența de culori și vor adăuga propria sensibilitate asupra celor învățate.
Portretul mamei, tehnică mixtă, foto credit: e-galerie.ro
Pentru Rodica Anca Marinescu lecția lui Ciucurencu s-a manifestat în compoziții viguros realizate în tehnica sensibilă a pastelului – compoziții desenate într-un fel de creioane de cretă pe hârtie, fixate apoi cu grijă pentru posteritate. Portrete, peisaje, compoziții selenare (inspirate de eclipsa totală de soare din 1999), compoziții angelice, compoziții cu temă rurală sau cu temă pascală, toate au făcut parte din repertoriul ei artistic.
Sanda Șărămăt va exersa toată viața ei artistică lecția cromaticii constructoare de compoziții preluată de la Ciucurencu. În opera ei, fie cea de început, în care pune preț mai mult pe figurativ, fie în perioada în care abstractizeaza mai mult, pentru ea lecția cromatică a fost definitorie. Ea rămâne pentru arta românească o excelentă desenatoare și o foarte sensibilă acuarelista, deși nu a practica mult această tehnică.
Pia Vera Anastasiu și-a întărit cunoștințele de pictură, cromatică și tehnică prin îmbrățișarea meseriei de restaurator de opere de artă, adică a devenit doctor pentru operele care aveau nevoie să fie readuse la viață. A reușit cu brio în acest demers fiind ani de zile restaurator la Muzeul Național de artă al României.
Carolina Iacob se poate încadra drept o artistă suprarealistă, dar opera ei spune mai mult decât atât. Ea creează prin sensibilitatea ei o lume de poveste sau, mai bine spune, povești într-o lume anostă condusă prin voință dictatorială. O lume în care fiecare dintre noi se poate simți copil și se poate îndrăgosti, sau poate chiar trăi liber. Ea, într-o oarecare măsură, și-a depășit maestrul prin depășirea lecției pe care a învățat-o de la el. Ea a trecut mai departe de experimentul cromatic și a devenit un creator de univers artistic, în sine.
