Bujorul, floare nobilă și delicată, ocupă un loc special în inima poporului român. Cu petalele sale pline de grație și nuanțe vibrante, această floare aduce un farmec aparte primăverii românești. Însă frumusețea sa nu se oprește doar la aspectul său estetic, ci este însoțită și de o bogată istorie culturală și simbolică, încărcată de legende și semnificații profunde.
Legenda spune că era odată un împărat care avea un fecior pe care-l chema Bujor. Om paşnic, împăratul nu ridicase oşti împotriva nimănui şi de aceea nu-şi găsise nici un duşman. Și vremea trecuse, iar el ajunsese bătrîn şi slab.
Dar nu este om să nu-şi aibă necazul lui şi împăratul nostru avea şi el un necaz. Pe moşia lui se afla un codru mare, iar în mijlocul lui era un iezer stăpânit de iele şi de stafii. Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decât schimonosit: în cîine, în măgar; alteori îl schimbau ielele în flori şi buruiene, ori îl calicea de nu mai era om în toată viaţa. Și făceauielele pe om de se îndrăgea de dânsele şi-şi rîdeau de el ca de un nagâţ.
Împăratul, de cum i-a răsărit băietul, l-a povăţuit să meargă în toată împărăţia dacă are poftă, numai în codrul cu ielele să nu se ducă. Într-o zi însă, împăratul pică la pat şi simţindu-şi sfârșitul, adună sfat şi chemîndu-şi feciorul, îi puse coroana pe cap şi buzduganul în mână, semnele stăpânirii peste împărăţie, şi după ce îi dete mai multe poveţe, îi aminti şi de iezerul cu iele: „Pe acolo să nu calci, dragul tatii, că ce-i păţi, cu nimeni nu vei împărţi”. Apoi îşi dădu sfârşitul. Rămas singur, Bujor a jelit ce a jelit după tătâne-su, apoi a început a-şi căuta de treburile împărăţiei şi cea dintâi grijă a fost să vadă de sate şi târguri.
A mers el într-un târg, a mers în altul şi-a dat şi prin părţile iezerului cu zânele. Şi era pădurea ceea aşa de plină de taină şi aşa cuprinsă de cântec de păsări, că numai trecînd pe lângă dânsa cădea omul ca adormit, iar în nopţile cu lună se auzea cântecul zînelor, de te îmbolnăveai de dor şi de vrajă.
Şi în toată pădurea numai o cărare era şi aceea făcută de ielele care veneau până la marginea pădurii şi fugeau iar. Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se înfricoşase destul de cele ce-i spusese tată-său, împăratul. Dar inima îl trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă şi-şi zise că doar n-or fi zânele în toate zilele prin pădure, să-l adoarmă tocmai pe el. Dar cum trecu doar pe marginea pădurii, îl şi prinse aşa un somn ,şi pe el, şi pe cai, şi pe surugii, şi pe oştenii ce-i avea de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari, se tolăniră toţi pe iarbă şi adormiră. Se făcu noapte, luna ieşise roşie ca focul şi se tot înălţa pe cer şi ei tot dormeau.
Numai ce se auzi ca o adiere de cântec şi Bujor se trezi. Ascultă el ce ascultă şi inima începu să-i bată cu putere şi parcă-l chinuia gândul să ştie cine cântă. Şi vrând să vadă, o luă printre copaci, încet, încet şi într-un luminiş, numai se văzu înconjurat de zâne, frumoase şi albe ca stanele de marmoră albă, care şi începură a juca, rotindu-se în juru-i ca un vârtej. Dar când văzu atîtea fete pe lîngă el, se ruşină şi se făcu ca focul pe obraz.
Și grăiau zânele: „Să-l facem măgar”. „Ba nu, un bondar”. „Ba viţel”. Dar o altă zână, cu o coroană de flori și pietre scumpe pe cap şi care era mama ielelor, răspunse: „Eu zic să-l facem o floare, să nu poată merge de loc pe picioare”. Apoi, întorcându-se spre Bujor, care sta uluit şi cu inima zbuciumată de frică. îi zise făcîndu-i un semn cu mîna: Aşa să rămâi! Amin!
Şi Bujor se şi prefăcu într-o floare roşie, roşie ca jarul, frumoasă de-ți taie răsuflarea și mare ca un pămătuf. Și crește floarea pe câmpii și pe la marginea pădurilor, iar oamenii i-au zis bujor, şi bujor a rămas şi până-n ziua de azi.
