Mihai Eminescu: poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Eminescu a fost o personalitate copleșitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligență, memorie, intelect, cultura de nivel european și farmecul limbajului. Scrisul era viața lui: „omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind, poet în toată puterea cuvântului” după cum afirma Titu Maiorescu.
Om al timpului său, preocupat de destin și existență, Eminescu nu era un romantic contemplativ și abstras, pierdut într-o visare lirică. Opera sa poetică a fost influenţată de filosofia antică (de la Heraclit la Platon), dar cu precădere de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Schopenhauer, Kant şi Hegel.
Trecut și prezent, Eminescu este cel mai mare poet național, cel ce a exprimat în cel mai complet mod spiritualitatea românească.
Contribuțiile sale literare profunde l-au făcut să devină un simbol al literaturii române și o figură celebră a patrimoniului cultural european.
Opera eminesciană face parte din curentul Romantismului, acesta fiind unul dintre cei 4 mari clasici ai literaturii românești, alături de I.L. Caragiale, Ioan Slavici și Ion Creangă.
Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor, recunoscând înclinaţia sa de vizionar, scepticismul solitar şi preferinţa sa pentru antiteză:
“Nu mă-ntoarceți nici cu clasici / Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt deopotrivă / Eu rămân ce-am fost: romantic.”
În ciuda acestei afirmații, Mihai Eminescu înclină uneori spre clasicism, preţuind profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos şi adevăr, prin aspirația către perfecțiune şi echilibru prin stilul clar, armonios şi prin ironia rece a rațiunii:
“Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate”
Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic si mitologic, își are locul propriu nu numai în literatura română, ci și în cea universală. Generațiile în succesiunea lor își transmit ca pe o datorie sacră convingerea că Eminescu este cel mai mare poet național. Referindu-se la valoarea creației eminesciene – din punctul de vedere a relației național – universal – George Calinescu afirma: „fiind foarte român, Eminescu este un mare poet universal”.
Temele preferate ale poetului sunt natura, iubirea și suferința. Pe lângă cadrele sale preferate, peisajele naturale ale codrului și lacului, lui Eminescu îi plăcea să nu se rezume doar la partea terestră ci și la planul cosmic, pe care îl introducea adesea în arta sa.
Mihai Eminescu, geniu al poeziei românești, a lăsat o operă de o valoare inestimabilă pentru cultura și identitatea națională. A fost un poet universal, care a exprimat sentimente și idei care depășesc timpul și spațiul.
A trăit cu Veronica Micle o poveste de iubire cu suișuri și coborâșuri, reflectată în poemele de dragoste și suferință.
Eminescu s-a inspirat și din opera universală, fiind influențat de unii dintre cei mai cunoscuți scriitori ai tuturor timpurilor, precum Shakespeare, Goethe, Platon, Schopenhauer, Rousseau, Kant, Spinoza, dar și de mari scrieri ale Orientului, precum Ramayana și Vedele.
Pentru o perioadă destul de lungă, în timpul schimbării regimului politic în anul 1947, poezia lui Eminescu a fost cenzurată.
Astăzi însă, căteva dintre cele mai cunoscute opere eminesciene sunt studiate în România în toate ciclurile școlare, fiind adus astfel un omagiu pentru artistul care a devenit simbolul poeziei românești.
Personalitatea marcantă a lui Eminescu, nu doar în literatură, ci și în jurnalism și filosofie, i-a impresionat atât pe contemporanii săi, cât și pe cei din generațiile umătoare.
În proza eminesciană sînt prezente toate motivele romantismului fantastic european, iar opera sa se distinge prin originalitate şi autenticitate, printr-o relevantă ținută intelectuală, prin setea de a sonda necunoscutul din mediul specific autohton. Spre deosebire de alți romantici europeni, Eminescu nu folosește ambianta fantastică doar ca decor, ci îi conferă o puternică substanţă filozofică.
Intemeietor al nuvelei fantastice pe plan național, a stimulat prin aceasta devenirea de mai tîrziu a unor nuvelişti ca Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, iar prin nuvele sociologice a deschis perspectiva prozei de atmosferă patriarhală a lui Duiliu Zamfirescu şi Mihail Sadoveanu.
Primul, care a intuit marele efect modelator al creatiei eminesciene a fost Titu Maiorescu: „Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veșmântului și cugetării românești”.
