Am scris și publicat aseară, târziu, în noapte, un editorial de opinie. Era scris în tușe destul de groase, parțial pentru că erau lucruri care mă dureau, ca om, în calitate de cetățean al României, parțial pentru a transmite un mesaj unor părți interesate sau a genera o reacție în societate, chiar dacă părerea mea de facto era mai nuanțată decât lăsau să se înțeleagă cuvintele din articol.
A stat pe site-ul televiziunii vreo oră și am decis să îl retrag.
Trăim într-o Nouă Ordine Mondială și aceea este Dictatura Ipocriziei. Nu mai poți spune public ceea ce crezi, dacă mesajul tău lezează anumite tabu-uri în societate și dacă tu ai o anumită poziție.
Nu mai contează că ceea ce spui este adevărat sau justificat, că reprezintă dreptul tău de om și cetățean să ai o anumită convingere, credință sau atitudine. Contează că ai îndrăznit să spui public ceva ce vreo minoritate consideră că îi lezează interesele sau establishmentul politic a stabilit ca fiind tabu.
Să rezumăm recent două situații. Prima: un ministru român al apărării a trebuit să demisioneze în câteva zile pentru că a „îndrăznit” să spună, într-un interviu de televiziune, că este necesar să se demareze negocieri de pace în Ucraina – ceva atât de normal, de uman, dar proscris într-o lume a religiei războiului.
A doua: un candidat la europarlamentare pe locul 1 al unui partid politic pro LGBTQ a fost silit să se retragă de pe listă la doar câteva ore după ce declarase într-un
interviu că a votat „da” la referendumul pentru familia tradițională.
Așa ceva a fost crucificat mai rău decât Iisus pe altarul LGBTQ și doamna a fost „porcăită” de propria fiică, membră a acestei comunități, pe toate televiziunile.
Acum nu mai știe nimeni nimic de fiică (nici măcar de mamă, primăriță într-un
oraș obscur). A coborât înapoi în anonimatul din care a ieșit pentru o săptămână, pentru a fi subiect de breaking news.
Ca simplu cetățean, poți spune orice. Ca om cu o poziție publică de orice natură, nu.
Mult timp eu m-am reprezentat doar pe mine, pe persoană fizică. Chiar și când publicam ceva pe pagina sau site-ul televiziunii sau, mai rar, afirmam ceva într-o emisiune, Canal 33 eram eu. Madame Figaro c’est moi.
Acum nu mai este cazul.
Canal33.ro este deja un spațiu la care mai mult de zece (și ne îndreptăm cu pași repezi spre douăzeci) de personalități publice ale României contribuie.
Este, în opinia mea, cel mai puternic mediu de OPINIE din România. Lucrăm deja să transformăm Canal 33 într-o entitate multimedia, un hub de conținut, și un anunț PUTERNIC urmează să fie dat în săptămânile următoare, odată cu lansarea unui alt produs din portofoliul a ceea ce devine televiziunea.
Tot mai multe personalități ni se vor alătura. Eu nu mai sunt doar o voce singulară și nici măcar una într-un cor de excepție. Eu sunt GAZDĂ!
În calitate de fondator al televiziunii, dacă EU spun sau scriu ceva, automat se asumă (deși nu e adevărat) că acesta este mesajul Canal 33, nu al meu.
Și se răsfrânge într-o măsură și asupra celor care au ales să își pună numele și să gireze acest proiect. Nu mai pot avea mesaje pe persoană fizică. Nu mai sunt Canal 33. Nu mai există semnul egal.
Canal 33 este, dintr-o perspectivă, ceva mult mai măreț și mai de impact decât mine, plus că deja suntem o echipă de peste 100 de oameni, fiecare cu credințele și valorile lui.
Și pentru a nu lăsa hienele să folosească orice prilej, oricât de ipocrit ar fi, să mânjească cu lături această construcție frumoasă sau să bage bățul prin gard, doar pentru că în lumea post-adevăr, în religia minciunii, nu mai e voie să rostim public unele lucruri, chiar dacă le putem vorbi la o bere, am ales să retrag editorialul meu de azi-noapte. Nu din vreo lașitate.
Cu cine și cu ce mă lupt eu de șapte ani, puțini s-au luptat. Sunt printre puținii, dacă nu singurul, care a a rămas în picioare, în fața unei asemenea adversități și a unor asemenea adversari.
L-am retras pentru că ceea ce avem de construit și alături de cine, contează mai mult decât orgoliul meu, pentru că unele înfrângeri sunt mai prețioase decât unele victorii.
Canal 33 este SINGURUL mediu semnificativ de presă din România care NU este politic, în sensul că nu are în spate niște interese politice sau vreun partid politic. Este singurul mediu care NU face politică. Este o voce a conștiinței.
Dar, paradoxal, pentru a putea rămâne una trebuie să îmi asum eu, ca fondator, să tac anumite lucruri, mai ales pe zone care pot părea politice sau pot crea asocieri cu mesaje politice. Este un sacrificiu care trebuie făcut pentru ceea ce avem de construit.
Eu nu sunt un solist al acestui cor, cu atât mai puțin dirijorul, eu sunt o gazdă. Când și dacă va fi nevoie de mine în vreun spațiu public, o să o fac personal, într-un mediu și o formă care mă angajează doar pe mine și nu se răsfrânge indirect asupra nimănui.
Trăim într-o Nouă Ordine Mondială. Trăim într-o lume în care aparențele contează mai mult decât adevărul și în care, pentru a mai rămâne o fărâmă de adevăr, trebuie să îl spui insinuant, nu direct, explicit.
Trăim într-o lume în care nu mai este nevoie de eroi, ci de înțelepți.
Trăim într-o lume în care adevărul a murit. Fie-i țărâna ușoară!
