Am agreat cu Alexandru Răducanu, creatorul și susținătorul Canal 33, că săptămânal contribui cu un text, dacă se poate inteligent și de interes, pentru site‐ul televiziunii. Mărturisesc că am avut ceva rezerve când am spus „da”…știam că nu găsesc mereu ceva de spus, sunt multe care merită doar privite și clasate la „no comments”, dar am acceptat bazându-mă pe faptul că scena publică, mai ales cea politică, e mereu dătătoare de „inspirație”, că are balta pește, cum spune optimistul. Și uite că nu e atât de simplu, dacă îți propui să fii proaspăt și nou în opinie si observație.
Mi-ar plăcea să motivez că, din cauza campaniei electorale, viața politică, îndeobște, e din ce în ce mai repetitivă și expune astfel comentariile publice la tautologie. Cei mai încrezători în opiniile proprii ar vorbi de antanaclază, repetiția ca figură de stil. Cum ar fi, de exemplu, „Politicianul să fie politician!”. Dacă spun „politicianul să fie om”, ar fi oximoron. Constat însă cu îngrijorare că repetiția nu e mama învățăturii, ci a lipsei ei.
În toate campaniile de după 1990, au existat personaje și scene hilare, desprinse din obișnuit, care rupeau ritmul clasic. Ani de zile, portretele din afișe erau în normă, la costum și cravată, bucle de coafor, zâmbete desenate. Traian Băsescu, în 2000, a fost printre primii care a spart tiparele – nu doar în această privinţă – și a acceptat propunerea de afiș, cu privirea ușor strabică. Nimeni din stafful de campanie nu îi propunea să fie mai frumos decât putea să fie.
Anul acesta am remarcat ca deosebit și neobișnuit mărimea pantagruelică a afișajului. Cel puțin pe DN1, bannerele tip „bloc-turn” erau parcă desprinse din filmele distopice, unde imaginea trebuie să fie puternică, dominatoare, încât să nu poți ieși de sub vrajă nici când ajungi acasă și îți pregătești un ceai de lavandă, poate îți calmezi aritmia. Am mai constatat că cei imenși în afișe erau candidații partidelor parlamentare (PSD/PNL/USR). Fără deosebire! Bani frumoși de la buget. A fost cea mai vizibilă noutate a sezonului electoral.
Iată unul dintre motivele pentru care m-am bucurat că a început campania și au coborât din ceruri pe pământ, altfel o anomalie legislativă: să ai voie la afișajul cât casa în pre-campanie, iar în campania propriu-zisă afișajul să fie un petec scos la imprimantă.
La începutul acestei săptămâni, dau peste un candidat care se afişează cu un fel de drept la replică la o televiziune. Glasul trăda un consum de substanţe nepotrivite pentru apariții publice, chiar și telefonice. Trecerea de la persoana II-a singular la formula de politețe se făcea cu ușurință, într-o notă de dezinhibare bahică. Nu era nimic coerent în dialog, strigăte spre răcnete așa că am decis să folosesc telecomanda pentru schimbare. M-am reîntâlnit, în doar câteva minute, cu același candidat, cu aceeleași împleticite silabe, la un alt post, mai liniștit, speța fiind diferită.
Aș putea continua cu această consemnare a repetiției în spațiul politic. Nu te surprinde nimic, se acceptă că se poate și mai rău, e deja o stare firească, optimismul devine suspect, dar tratabil.
Curtea Constituţională, totuși, mă contrazice. Față de deciziile din anii anteriori, pe spețe electorale asemănătoare cu cea de acum, CCR nu se repetă și de data aceasta apreciază comasarea localelor cu europarlamentarele. OK, cum zice tot românul.
În sfârșit, cineva care nu se repetă, se adaptează.
