Dezamăgiți, neomarxiștii de la ”Politico”, spun că centrul de greutate politică al Europei virează către dreapta, și că partidele de centru-dreapta și de extremă-dreapta sunt preconizate să iasă primele la alegerile europarlamentare în cele mai populate națiuni: Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia. Începe Lumea să se sature. Vă amintiți, acum o sătămână ? Oripilantă imagine – Ursula von der Leyen răcnind în clipul de campanie – numele tuturor celor care conduc statele europene, arondați partidului PPE. De mult n-am simțit o asemenea scârbă. Nu neapărat numele celor urlați cu o umbră de disperare în glas și nici imaginea corupției întipărită pe fața ei uscată de riduri, nici vocea spartă și nici lumina falsă din ochii ei.
Ce m-a oripilat, a fost mai mult asemănarea acestui discurs îngrijorat cu un șuvoi de apă care trecea peste ascultători, fără să-i atingă…
Căutând în cărți nu ai cum să nu vezi unde își are sorgintea această scârbă amestecată cu nepăsare și cu un procent de lașitate, (mai mare, sau mai mic – depinde de persoană) -, care ne străbate istoria.
Țăranul nostru întru sinea sa cea mai adâncă – având o milenară experiență în legătură cu formele de exploatare și exploatatorii -, considera orice stăpânire ca fiind ”străină.
Nu e de mirare acest comportament. Odată ce reperele, cutuma s-ar dori schimbată, arhetipul întors pe dos, cel ce impune asta devine dușman. A cere unui popor să nu mintă și să fure un Stat dușmănos, care îl minte și îl fură e mai presus de înțelegere. Fiindcă ai voie de la Dumnezeu să minținți să furi.
”Să asiști timp de 800 de ani la slujbe într-o limbă streină înseamnă un lung antrenament în a asculta fără să înțelegi și a participa fără să aderi. Au perfectă dreptate unii istorici mai curajoși.
La fel ca și acum, când românul e tot mai sărac, tot mai batjocorit în rândul străinătății și tratat ca cea mai săracă dintre rude. Românii o văd pe Ursula răcnind pe scenă cu glas hârâit și o aud ca pe milenara slujbă în limba slavonă. Poporul nostru dispune de un anume organ al neatenției, crede I.D. Sârbu, de un original sistem nervos marginal, prin care reușește să asculte fără a simți nevoia de a înțelege. Aprobă fără să participe și aplaudă fără să aibă nici cea mai neînsemnată convingere.
Noi suntem poporul care ne-am păstrat și ne-am cultivat ca pe ochii din cap propria lașitate. La noi nu există gravitate sau gesturi definitive. La noi protestele nu seamănă cu cele de la Paris. Nu sunt bătăi cu sînge decât întâmplător, între membrii bandelor de marginali. La noi se protestează dansând ”pinguinul”, cu afișe A4 scoase în fugă la imprimantă, sau, mai nou, cu vuvuzele. Nu ne mai obosim să ne strigăm păsurile, am ajuns ”suflo-țeaviști”, nu sindicaliști. Gestica noastră nu e nici pe departe apirgă: ne mulțumim cu înjurături și scuipături. ”L-am făcut una cu pământul” se mai poate vedea doar în filmele americane, sau în basmele lui Ispirescu, când Făt-frumos îl pedepsește pe Zmeu. Bătaia, ca apanaj al tinereții și confruntării a ajuns ”hai măi băieți, să-i dăm bătaie, să terminăm o dată!”
I.D Sârbu, rafinatul ”căutător” în sufletele românilor mai remarcă faptul că atunci când oamenii sunt prinși cu mâța în sac, ei se apără automat cu replica ” N-am făcut nimic!”. A nu face nimic, deci, este, pentru noi supremul gest de inocență, de neamestec, în orice situație rea. La fel, noi am făcut din ”a lucra” – ”lucrătură”, iar din ”a face” – ”făcătură”. Am dus, cum s-ar zice, toate lucrurile spre o negativare puturoasă. Așa am ajuns să fim ”terminați” ca popor. Fiindcă am reușit și performanța de a schimba sensul lui ”a termina”, în forma ”terminat” – ”e terminat – s-a terminat cu el, în ceva prost făcutîntr- o lucrare ”termenată”, care trimite înspre cuvântul ”termen”. Un termen care ni s-a dat, cel puțin în 1989, și pe care l-am pierdut, din cauza noastră. Am reușit să nu facem nimic. Am rămas, așadar, inocenți…