Acei ani au fost o excepție. Un moment singular în avalanșa de timp care a urmat și care s-a adunat din ce în ce mai troienit la baza unei lumi pe care am construit-o așa cum ne-a dus mintea: cam strâmbă, cam șovăielnică, adeseori cuprinsă de tot felul de crize. Ne-a sporit confortul și ne-a murit efortul, vorba unui antrenor din divizia C care a constatat că după ce a băgat primarul apă și gaze în comună, jucătorii nu prea mai aveau chef să plece de acasă și să vină la antrenament.
Dar, da, anii ’90 au fost o excepție. Ceva ca un neastâmpăr permanent a făcut ca vreme de aproape un deceniu să existe sentimentul că ne aparținem și că orice e posibil. Erorile făceau parte din foaia de parcurs și erau primite cu o furie aparte, menită să ajute la învățarea din greșeli mai mult decât la aruncarea cu pietre. Ne-a fost bine în acei ani, undeva, pe interior, pentru că ne simțeam creatori, însărcinați cu aducerea la iveală a unei lumi mai bune.
Acei ani au fost excepționali. Irepetabili. Nicicând în timpul vieții noastre de după, nu ne-au mai ieșit fotografii ca atunci: eram arătări care experimentau pe propria piele efectele mimetismului occidental în vestimentație, tunsoare și atitudine. Jumătate estici, jumătate vestici călare pe un Mercedes șchiop adus în țară cu mari eforturi, din Germania. Inima aplauda cu un ritm unic fiecare premieră: primul pașaport, primul concediu la Paris, primul milion de lei topit de inflație. În caruselul emoțiilor se roteau de-a valma realizări personale și dezamăgiri colective, pasiuni fulgerătoare pentru cauze mici și manifestări de durată în apărarea libertății de expresie, iubiri de-o vară și despărțiri fără regrete.
S-au întâmplat minuni, dar am trecut pe lângă ele pentru că erau prea multe și păreau fapte banale. Atunci am văzut mitinguri cu zeci de mii de oameni în stradă, în apărarea drepturilor individuale și colective. Atunci se vindeau ziare în milioane de exemplare și lumea stătea la cozi întinse pe sute de metri pentru a duce acasă noua carte cu poeziile lui Dinescu. Atunci se fuma la GDS, dar acel fum de țigară făcea parte din procesul alchimic prin care se făureau proteste ale societății civile și înțelegeri ale societății intelectuale.
Anii ’90 au fost anii proiectelor ratate, dar prăbușirile au fost spectaculoase. Toate iluziile se rosteau sentențios și păreau posibile. A fost vremea discursurilor publice ovaționate spontan și a oratorilor anonimi care au făcut carieră peste noapte. Fereastra de oportunitate era mai tot timpul deschisă și aducea ”de afară” idei de afaceri, șarlatani, impostori și lichele, dar și un aer proaspăt care se lăsa cu dor de ducă. Și unii s-au tot dus, iar alții au rămas pentru că, am stabilit deja, acei ani au fost anii în care totul părea posibil și aici. Și în bună măsură așa a și fost: s-a întâmplat cam tot ce ne-am așteptat să se întâmple, dar și mult dincolo de așteptări. Cam din acel moment s-a trecut, de altfel, în anii 2000. Fără excepții.
Avem toate motivele să ne considerăm privilegiați, sorții ne-au dat ocazia să asistăm cândva la facerea lumii și altcândva la prăbușirea ei. Excepționalii ani ’90 sunt timpul în care am ajuns la concluzia că nimic nu ne mai poate lua prin surprindere și, probabil, singura explicație a faptului că ne simțim supraviețuitori.
