Premierul Netanyahu, Comandantul Armatei israeliene, nu doreşte un stat palestinian. A declarat-o ritos, ultima oară în urmă cu câteva zile, în conferinţa de presă de la Baza Militară Kirya din Tel Aviv. Conflictul israeliano-palestinian, a spus el, „nu este despre absenţa unui stat, a unui stat palestinian, ci mai degrabă despre existenţa unui stat, a statului evreiesc”. Şi a adăugat: oricare ar fi „acordul viitor sau în lipsa oricărui acord viitor”, Israelul va menţine în continuare controlul securităţii în Gaza şi Cisiordania, „aceasta fiind o condiţie vitală”.
Cu alte cuvinte, existenţa unui stat palestinian – pe care o cere preşedintele Biden, o cer cvasitotalitatea liderilor lumii, o cer ţările arabe din regiune – este exclusă. Spun acest lucru încă din octombrie, când speranţele că ar fi realizabilă – ca o soluţie la criza israeliano-palestiniană demult cronicizată – erau nejustificat de mari. Netanyahu, care s-a străduit cu succes să mineze înţelegerile de la Oslo şi s-a mai şi mândrit că o face, nu va fi de acord. Nici aliaţii lui de extremă dreapta, care au exprimat-o la fel de explicit. În plus, războiul lui Netanyahu este pentru propria sa libertate. Prin urmare, interesul său e ca războiul din Gaza să dureze cât mai mult. Să se regionalizeze, dacă trebuie – dovadă că a început vânătoarea de lideri ai miliţiilor iraiene, altele decât Hamas.
Problema este că, pentru reconstruirea Gazei – care, calculând distrugerile şi pierderile s-a întors în anul 2002 – statele arabe şi, în primul rând bogata Arabie Saudită, nu mai sunt dispuse să cotizeze, în absenţa garanţiei că un asediu similar asupra palestinienilor nu se va mai petrece. Ministrul de Externe de la Riyadh, prinţul Faisal bin Farhan, a avertizat în interviul de la CNN, din 21 ianuarie, că Regatul său nu va participa la reconstrucţia Gazei fără asigurarea unei căi credibile şi ireversibile spre crearea unui stat palestinian. Chiar normalizarea relaţiilor cu Israelul, în procesul pe care îl presupun Acordurile Abraham, este legată acum de problema palestiniană, cum nu fusese înainte de 7 octombrie, când negocierile erau în curs.
Cu trei zile înainte, ambasadorul saudit la Washington, prinţesa Reema bint Bandar Al Saud, aflată la Forumul de la Davos, exprimase aceeaşi idee: orice acord de normalizare a relaţiilor cu Israelul este condiţionat de încetarea focului în Gaza şi de demersuri irevocabile în scopul creării unui stat palestinian.
Iată cum, departe de soluţii care să simplifice situaţia, lucrurile se complică în întreg Orientul Mijlociu.
Prima măsură de a o simplifica, ar fi demiterea lui Netanyahu – fapt neobişnuit dacă vizează un premier, evident nerecomandat în mijlocul unui război. Dar, fără o atare opţiune, încrederea nu se poate restabili nici înăuntrul Israelului, nici între acesta şi vecinii săi.
Altminteri, Israelul riscă să rămână – cum memorabil spunea Ehud Barak (fost premier, cel mai medaliat ofiţer superior din Armată), cu mulţi ani în urmă – o „vilă în junglă”.
