La începutul anului 2021, compania franceză de cercetare IPSOS a realizat, împreună cu Fundația Jean Jaurès și Friedrich Ebert Stiftung, un studiu despre ce înseamnă suverantatea naţională care a acoperit 8 țări europene pe un eșantion de 8.000 cetățeni adulți din 8 țări europene: Franța, Germania, Italia, Letonia, Polonia, România, Spania, Suedia. Rezultatele au fost spectaculoase, relevînd înţelegeri profund diferite ale termenului de suveranitate.
În esenţă, fără a mai împăna acest text cu procentele exacte din studiu, trei sferturi dintre letonii, germanii, polonezii, suedezii şi românii chestionaţi consideră suveranitatea un lucru pozitiv, spre deosebire de numai un sfert dintre spanioli, francezi şi italieni. Şi asocierile sînt diferite. Bunăoară, germanii asociază suveranitatea cu independenţa statului, pe cînd francezii cu puterea regalităţii. Românii consideră că suveranitatea înseamnă mai degrabă independenţă şi putere, mai puţin autodeterminare şi protecţionism, pe cînd italienii, spaniolii şi francezii cred că suveranitatea înseamnă în primul rînd putere, naţionalism şi protecţionism. Germanii, într-o notă distinctă, consideră majoritar şi hotărît suveranitatea ca fiind garantul independenţei, autodeterminării şi libertăţii.
Din studiul IPSOS a rezultat că suveranitatea înseamnă, pentru mai bine de jumătate dintre respondenţi, independență faţă de ceilalți, viața în conformitate cu propriile valori și preferințe și abilitatea de exprimare a propriilor interese, doar o treime apreciind că acest concept are legătură cu modalitatea de a colabora liber cu alte state. Aici, însă, germanii fac iarăşi notă discordantă, peste jumătate dintre aceştia considerînd importantă colaborarea externă, spre deosebire de numai un sfert dintre francezi şi italieni.
În ceea ce priveşte românii, claritatea abordării conceptului din perspectiva suveranităţii naţionale prin raportare la suveranitatea europeană este remarcabilă, fiind lideri de clasament în procente de aproximativ 80%, şi opinează, în acord cu italienii şi francezii, că suveranitatea europeană este o sintagmă contradictorie, conceptul de suveranitate referindu-se, în fapt, la state luate independent. Germanii şi spaniolii, pe de altă parte, consideră în majoritate absolută faptul că suveranitatea naţională şi cea europeană sînt complementare şi pot coexista. În această idee, studiul IPSOS mai relevă un aspect demn de subliniat: în medie, doar jumătate dintre europeni consideră Europa suverană, la poli opuşi situîndu-se pe de o parte francezii (o treime), pe de altă parte polonezii şi românii (două treimi).
De remarcat este faptul că majoritarea celor chestionaţi au căzut de acord că pentru atingerea suveranităţii europene trebuie să se întrunească o serie de elemente esenţiale: prosperitate economică, o politică comună de securitate şi apărare, garantarea unei producţii europene susţinute în domenii strategice precum hrana şi sănătatea, România fiind lider de sondaj la toate posibilele atribute ale unei Europe suverane, în opoziţie cu polonezii.
De asemenea, pe primul loc în privinţa obstacolelor care stau în calea întăririi suveranităţii europene respondenţii au pus “faptul că unele ţări sînt conduse de lideri naţionalişti” şi că există “presiuni din partea anumitor ţări care nu au nici un interes să vadă Europa devenind mai puternică”, urmate de “slăbiciunea instituţiilor europene în forma lor actuală”.
Concluzia studiului o formulează Alina Stepan, Cluster Head Ipsos South-East Europe: “Într-un mod care ar putea fi judecat ca fiind naiv, românii sînt, în același timp, pro suveranitate națională, dar mai ales pentru o Europă puternică și unită. Deși nu sîntem campioni la cunoașterea complicatelor instituții comunitare și considerăm ideea de suveranitate un concept mai degrabă demodat, deținem recordul european la claritatea pe care credem că o avem cu privire la semnificația ideii de suveranitate. Înainte de a rîde superior, amintindu-ne de emisiunile lui Viorel Gaiță din anii ’90, în care cel mai greu de spus lucru era admiterea neștiinței, să nu uităm cîți britanici au căutat pe Google <<Ce este Uniunea Europeană>> după ce votaseră leave la referendumul din 23 iunie 2016. Pericolul potențial al acestei cunoașteri superficiale este însă faptul că, deşi românii se declară foarte bine informați și pro-UE, în același timp cred în suveranitatea națională și nu sînt îngrijorați de ascensiunea la putere a unor lideri și partide de extremă dreaptă în Europa. Să nu uităm că, potrivit acestui studiu, românii se consideră din popor, patrioți și naționaliști, astfel că ascensiunea unor partide noi și derapajul spre extrema dreaptă nu sînt pericole de neglijat nici în România.”
Nu întîmplător am reamintit acest studiu, însă despre patriotismul românilor rămîne de discutat. Să ne amintim, bunăoară, de sondajul recent efectuat de Agenția Gallup International Balkan din care a reieşit că doar 42% dintre români spun că ar lupta pentru țara lor în cazul unui război, în timp ce 39% declară că nu ar face acest lucru, restul preferînd să nu se pronunţe, ca să nu mai vorbim despre dificultatea MApN de a găsi noi recruţi. Nici naţionalişti nu prea sînt, dacă privim spre uşurinţa cu care au îmbrăţişat sărbători importate, culturi importate, concepte importate şi cum consumă servicii şi produse importate. Nu sînt patrioţi şi nici naţionalişti, dar au convingerea despre ei înşişi că sînt. Într-un număr din ce în ce mai mare, majoritatea grupaţi în membri şi simpatizanţi ai partidelor cu mesaje naţionaliste care întrunesc astăzi, la trei ani de la sondajul IPSOS, peste 30% din preferinţele electoratului. Este un răspuns socio-politic firesc, rezultat nu din procese educaţionale, ci mai ales din hîrtoapele economice, din mlaştinile sociale, din impunerile externe şi din insecuritatea naţională prin care sînt nevoiţi să-şi tîrască existenţa.
Iar în ultimii aproximativ doi ani, naţionalismul şi patriotismul au fost recolorate politic în suveranism, pentru o mai largă ingurgitare în rîndul românilor care nu se mai regăsesc fie în oglinzile doctrinare clasice, fie în cele două terminologii consacrate. Faptul că partidele autodeclarate suveraniste fac un talmeş-balmeş din conceptele de mai sus nici nu mai contează, cîtă vreme reuşesc să atragă din ce în ce mai multe aplauze. Cocoţate pe sărăcie, incultură, injustiţie şi anomie, aceste partide căştigă teren politic nu numai la noi, ci în multe alte state europene, aşa cum bine putem vedea fie din rezultate electorale, fie din sondaje.
Însă reprezintă partidele suveraniste o soluţie reală la problemele societale cu care se confruntă România? Este suveranismul, fie acesta al poporului, aşa cum a fost înţeles prin Contractul social de Jean Jeaques Rousseau, ori naţional, după cum l-a gîndit Charles Montesquieu sau de stat, cum şi l-a imaginat Jean Bodin, un răspuns ideologic sau doar o frumoasă retorică menită să construiască şi să betoneze treptele unor indivizi spre putere? Întrebările sînt fireşti atîta vreme cît statul suveran modern nu mai poate fi comparat cu statul suveran din secolele trecute sau cu statul suveran din prima jumătate a secolului XX din simplul fapt că dinamica vremurilor în repere de securitate economică, militară, juridică şi cum mai vreţi, impune răspunsuri rapide, adaptabilitate şi cooperare.
AUR, SOS, Blocul Suveranist format din 7 partide, precum şi alte partide minuscule care vin în piaţa politică cu mesaje suveraniste nu au reuşit pînă acum să ofere soluţii concrete prin care statul român să-şi recapete independenţa rămasă în prezent doar ca simplă menţiune constituţională şi nimic mai mult, nu au explicat cum vor putea să desprindă economia din ghearele corporaţiilor, cum va fi asigurată securitatea militară în contextul conflictelor existente sau iminente din regiune, cum vor reuşi să reformeze megalomanicul aparat bugetar cancerizat de corupţie şi birocraţie, cum vor recupera resursele ţării cedate pe nimic, cum vor pune în linie dreaptă sănătatea şi educaţia fără de care suveranitatea unui stat este imposibilă şi, în general, cum vor putea duce România spre putere, demnitate şi autodeterminare într-o Europă interconectată şi interstatal depedendentă. Mai ales, nu ne-au spus cum vor scoate ţara de sub ocupaţia americană, în condiţiile în care bunăoară însuşi preşedintele AUR s-a preumblat la căciuleală prin SUA în căutarea de bife şi mîngîieri pe creştet. Privind spre vecini, de exemplu, Viktor Orban prezenta poporului maghiar, în toamna anului trecut, un pachet legislativ “privind apărarea suveranităţii naţionale”, urmare scandalului din 2022 generat de publicarea, de către guvern, a unor rapoarte desecretizate ale serviciilor de informaţii potrivit cărora campania alianţei de opoziţie ar fi primit peste trei miliarde de forinţi (circa 8 milioane de dolari) de la un ONG cu sediul în SUA. Acum, că toate aceste partide româneşti suveraniste au în spate, mai mult sau mai puţin vizibil, serviciile noastre de informaţii, asta este o altă discuţie pentru un alt articol, întrucît tema este ceva mai complexă decît ar părea la prima vedere.
Crescută şi educată de un profesor de istorie şi un ofiţer de carieră, suveranişti în toată puterea cuvîntului, de modă veche, mă număr printre cei puţini care încă mai cred că România poate fi o ţară puternică alături de celelalte ţări puternice ale lumii. România poate fi suverană şi-şi poate croi un drum istoric demn. Însă suveranismul propovăduit acum pe meleagurile mioritice e glumă. E băşcălie. E şulfism. E gol de substanţă. E confiscat de personaje mînate de meschine interese personale sau de grup. E pur declarativ. E împopoţonat cu scandaluri de alcov şi circoteci parlamentare. Suveranismul mioritic este, în fapt, o ditamai escrocherie politică. Şi se va stinge într-un an sau maximum doi după alegeri ca un foc de paie, la fel cum s-a aprins.
