„Oppenheimer” nu e doar un film „născut” de nicăieri, e drept unul care a obținut la cea mai recentă gală a Premiilor Oscar nu mai puțin de șapte asemenea prețioase statuete, ci și o mică istorie. El vorbește despre „părintele” bombei atomice americane, în fapt prima de acest fel din lume, dar și despre revenirea amenințărilor mondiale, în frunte cu Rusia și Iran, cu folosirea celei mai teribile arme pe care mintea omenească a fost capabilă s-o inventeze vreodată.
La marcarea a 120 de ani de la nașterea inventatorului primei bombe nucleare, canal33.ro vă prezintă o istorie specială a unui capitol aparte din evoluția umanității.
Julius Robert Oppenheimer venea pe lume la New York City, în urmă cu exact 12 decenii, la 22 aprilie 1904, în familia unui bogat importator evreu de textile, emigrant din Germania. La acel moment, Julius Oppenheimer și soția sa pictorița Ella Friedman Oppenheimer, locuiau în Manhattan, într-un apartament cu mobilier european rafinat, având servitori și picturi originale semnate de către Picasso, Rembrandt și van Gogh. În ceea ce-l privește, Robert era un copil solitar și precoce, căruia îi plăceau mineralogia și poezia. Oppenheimer și ai săi nu făceau parte din rândul evreilor practicanți, dând credit mai degrabă raționalismului și umanismului secular progresiv. Peste ani, avea să spună că „viața mea de copil nu m-a pregătit pentru faptul că lumea este plină de lucruri crude și amare”.
La 17 ani Robert Oppenheimer a absolvit liceul, iar apoi a călătorit în Germania, unde lua în calcul să se înscrie la facultate. Și-a abandonat ideea întrucât s-a îmbolnăvit de dizenterie. A revenit acasă și în primăvara anului 1922, Oppenheimer a plecat în New Mexico, la îndemnul tatălui său de a-și recâștiga puterea cu ajutorul naturii și a experiențelor consumate în aer liber. Așa a învățat să călărească, dezvoltând și o pasiune specială pentru zona New Mexico, pe care a parcurs-o în lung și-n lat. Într-una din călătoriile de atunci avea să descopere o școală izolată din Los Alamos Ranch, pe care, 20 de ani mai târziu, a propus-o pe post de laborator secret în timpul celebrului Proiect Manhattan, cel legat de fabricarea bombei atomice americane.
Vremea studenției de la Harvard și salvarea minții prin lectură
În toamna aceluiași an 1922, Robert Oppenheimer a intrat la Universitatea Harvard și, după ce a studiat o scurtă vreme chimia, a trecut intensiv pe fizică. Introvertit și uneori ciudat din punct de vedere social, tânărul Oppenheimer a pariat pe scrierea de poezii în timp ce audia cursuri extrem de dificile. Asta nu l-a împiedicat să-și ia diploma de absolvire în doar trei ani.
Ulterior, în 1925, Robert Oppenheimer a fost acceptat să studieze la Laboratorul Cavendish din Cambridge, Anglia. Aici a fost la un singur pas de a fi expulzat pentru comportament greșit, dar a aflat o groază de lucruri despre domeniul în dezvoltare al mecanicii cuantice. A ales, doar un an mai târziu, să plece la laboratorul din Gottingen, Germania. Pasiunea pentru fizică, dar și personalitatea lui aparte, l-au trimis în brațele unei deznădejdi cumplite. A fost consultat de trei psihanaliști în doar patru luni, dar salvarea avea să-i vină în cele din urmă din citirea romanului lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”, și din parcurgerea unui tur cu bicicleta al celebrei insule Corsica. A revenit la Gottingen, acolo unde colaborarea cu fizicianul Max Born a dat roade neașteptate. În 1927, Born și Oppenheimer au publicat „Despre teoria cuantică a moleculor”, care a reprezentat o mare descoperire în utilizarea mecanicii cuantice. În același an, Robert Oppenheimer își susținea cu mare succes doctoratul în fizică.
„Perro Caliente” și paradisul de pe pământ
Curând, a revenit în Statele Unite, de data asta ca profesor de fizică la Caltech din Pasadena, California. În vara anului 1928, Oppenheimer s-a întors și în New Mexico, acolo unde petrecea mult timp în compania cailor, dar și a fratelui său mai mic, Frank. Așa a descoperit o cabană rustică de 154 de acri în Munții Sangre de Cristo, tocmai bună de închiriat. Pe care Oppenheimer nu doar că a închiriat-o, dar în cele din urmă, a și cumpărat-o, în 1947, pentru 10.000 de dolari. Numit în glumă „Perro Caliente”, echivalentul în spaniolă pentru „Hot Dog”, Robert Oppenheimer avea acum parte de paradisul său preferat.
În 1929, Oppenheimer a început să predea la Universitatea din Berkeley, California, unde a început să adune în jurul geniului său un grup de studenți atrași de harul său aparte. La Berkeley și-a câștigat reputația de important fizician american. Acolo a început să scrie lucrări originale și importante asupra găurilor negre din univers și a stelelor neutronice.
În 1936, Robert Oppenheimer l-a cunoscut pe Jean Tatlock, un student la medicină și membru al Partidului Comunist, cel care l-a și introdus de altfel în lumea politicii de stânga. Înainte de a-l întâlni pe Jean, Oppenheimer era dezinteresat de politică și trăia fără radio, ziare sau reviste tipărite. Pe măsură ce profesorul Oppenheimer s-a angajat și mai mult în politică, a dezvoltat o „furie mocnită” față de opresiunea pe care o sufereau rudele sale evreiești în Germania nazistă. În ciuda epurărilor staliniste din Rusia, mulți oameni din anii 1930 credeau că comunismul era singura alternativă viabilă la ascensiunea fascismului în Europa.
Fantoma comunismului și îndoiala semenilor
Fantoma asta i-a făcut cu ochiul și lui Robert Oppenheimer, dar acesta nu s-a alăturat niciodată oficial Partidului Comunist. Nici măcar celui din Statele Unite. Pentru „Oppy”, așa cum îl numeau studenții săi, marxismul era interesant din punct de vedere intelectual, dar cam atât. Oppenheimer a văzut comunismul drept cea mai bună apărare împotriva ascensiunii fascismului în Europa, care, făcând parte din marea familie evreiască a planetei, devenise ușor personală pentru el.
Amiciția lui Tatlock cu Oppenheimer s-a încheiat la începutul anului 1939. În același an avea să-și cunoască și viitoarea soție, pe Katherine „Kitty”. La 1 noiembrie 1940, Kitty a divorțat de al treilea soț și s-a căsătorit cu Robert Oppenheimer în aceeași zi. Primul copil al lui Oppenheimer, Peter, avea să vină pe lume în mai 1941. Culmea ironiei, Kitty era membră a Partidului Comunist, dar Oppenheimer a intuit formidabil că e necesar să-și reducă conexiunile cu lumea comunistă, atât din cauza debutului celui de-al Doilea Război Mondial, dar și din pricina deschiderii orizontului său profesional, cel legat strict de munca la prepararea armelor atomice.
„Nașterea” Proiectului Manhattan!
Robert Oppenheimer se alăturase în 1942 „Proiectului Manhattan”, un efort nord-american la nivel național de a construi o bombă atomică, înainte chiar ca naziștii, națiunea cea mai războinică a momentului, să dezvolte una. Oamenii de știință pe care i-a condus la laboratorul din Los Alamos au fost probabil cel mai talentat grup de minți adunate vreodată într-un singur loc pe acest pământ.
Oppenheimer a devenit foarte repede o țintă de top pentru contrainformațiile sovietice, care i-au atribuit numele de cod „Chester” și „Chemist”. El a fost supravegheat și cultivat de ofițerii de informații sovietici, dar s-a dovedit încă o dată că între a fi vizat și a fi cultivat pentru recrutare și a deveni un spion recrutat e o mare, mare diferență.
Cert e că arhivele puse la dispoziția publicului larg după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 au stabilit fără putință de tăgadă că Robert Oppenheimer nu a fost agent sovietic. De fapt, rapoartele serviciilor secrete sovietice despre „Proiectul Manhattan” dezvăluie că înalții șefi ai spionajului lui Stalin erau frustrați de faptul că agenții lor nu au putut recruta „minutea cea mai strălucitoare”, pe Robert Oppenheimer în persoană.
Prea târzia reparație morală
În decembrie 1953, cu doar patru zile înainte de Crăciun, Robert Oppenheimer a fost acuzat de asociere cu comuniștii și că s-ar fi opus construirii bombei cu hidrogen, inventată totuși la 1 noiembrie 1952. O audiere ulterioară de securitate a Comisiei pentru Energie Atomică l-a declarat nevinovat de acuza de trădare, dar a decis totși că acesta nu va mai avea acces la secrete militare, contractul său de consilier fiind reziliat. Comisia în cauză și-a emis decizia și avizele la 29 iunie 1954, cu un vot de 4 la 1, revocând astfel autorizația de securitate a lui Oppenheimer și invocând „defecte fundamentale de caracter” și simpatii comuniste „cu mult dincolo de limitele tolerabile ale prudenței și autocontrolului care sunt de așteptat de la cineva care ocupă funcțiile înalte” pe care le deținea din 1942. Acuzat în fond pentru simpatiile sale comuniste, Oppenheimer nu a fost niciodată un spion sovietic.
Tocmai asta a jucat un rol, târziu, dar foarte important, în decembrie 2022, ca administrația președintelui Joe Biden să anuleze post factum decizia din 1954 a Comisiei pentru Energie Atomică din SUA de a revoca autorizația de securitate a lui Oppenheimer, considerând vechiul proces la adresa „părintelui” bombei atomice americane drept unul „părtinitor și nedrept”.
Totuși, chiar și fără aportul lui Oppenheimer rușii au pătruns în interiorul „Proiectului Manhattan”, fapt care avea să devină curând cea mai mare breșă de securitate din istoria Statelor Unite ale Americii. S-a aflat până azi că mai mulți dintre oameni de știință care au lucrat la „Proiectul Manhattan” au furnizat Uniunii Sovietice informații esențiale despre nașterea bombei atomice din SUA.
Fie ei nord-americani sau britanici, acești bărbați au crezut cu tărie că au o serie de motive întemeiate pentru a trăda secretele atomice ale SUA. Mulți dintre ei erau ferm convinși de faptul că armele atomice sunt prea puternice pentru a fi deținute de o singură țară. Mai mult, ei aveau și ideea, greșită, cum s-a dovedit mai târziu, că nu puteau fi acuzați de trădare, întrucât secretele echipei americane ajungeau la Uniunea Sovietică, un aliat de marcă al Americii în timpul războiului, așa că, în mintea lor, ei livrau doar niște banale secrete unui „guvern prieten”. Așa se face că prima bombă atomică rusească, cea experimentată în 1949, o copia la indigo pe cea americană care fusese folosită pe post de pedeapsă maximă la adresa japonezilor, la 9 august 1945, la Nagasaki.
Atunci când și presa o poate da rău în bară!
Istoria consemnează faptul că presa vremii a fost aproape unanim favorabilă verdictului majoritar al Comisiei americane, cazul lui Robert Oppenheimer devenind o cauză celebră datorită implicațiilor sale privind problemele politice și morale legate de rolul oamenilor de știință în dezvoltarea unor arme teribile. Federația Oamenilor de Știință Americani a venit rapid în apărarea fizicianului cu un protest dur la adresa procesului, iar inegalabilul Albert Einstein și alți 25 de colegi de-ai săi din Princeton s-au declarat în epocă „mândri că dau expresie publică”, „încrederii lor în loialitatea lui Oppenheimer și devotamentului său patriotic”. În mod ironic, în octombrie 1954, Oppenheimer era reales în unanimitate ca director al Institutului de Studii Avansate din Princeton, al cărui consiliu includea cel puțin un membru al Comisiei ce-i revocase autorizația de securitate.
Robert Oppenheimer și-a revenit greu din acel episod dureros și și-a petrecut ultimii ani ai vieții meditând la relația dintre știință și umanitate. Nu și-a făcut niciodată publice concluziile pe acest subiect. În 1967, la moartea sa, datorată unui neiertător cancer la gât, s-a revenit asupra manierei ingrate în care un guvern, fie el și cel mai democratic din lume, poate rata șansa de a răsplăti cum se cuvine munca titanică ce poate schimba nu doar societatea, ci omenirea în ansamblul ei.
S-a spus de atunci încoace că „un astfel de rău nu poate fi niciodată îndreptat, dar și că o astfel de pată în istorie nu poate fi vreodată ștersă”.
Pe de altă parte, rămân istorice și cuvintele lui Oppenheimer însuși, rostite atunci când a realizat ce înfăptuise, cuvinte preluate din învățătura orientală a poemului filosofic Bhagavad-Gita: „Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor!”.
